Doi mari prieteni: Şostakovici şi Mopete - Festivalul Enescu, 2009

Vă mai amintiţi de Mopete? Acel personaj creat de unul dintre puţinii poeţi cu adevărat geniali ai României postbelice, Mircea Ivănescu. Mopete cel "asediat de mari păduri de tristeţuri", cel întotdeauna deprimat şi suferind, înfrânt de melancolie pentru că bruna Rowena nu îl înţelege.

Când am citit prima dată o poezie din ciclul care îl are în centru pe ciudatul omuleţ, prima imagine care mi-a venit în minte a fost cea a compozitorului Dmitri Şostakovici. Revelaţia nu mi s-a părut deloc întâmplătoare - am fost convinsă din prima clipă că Mopete nu avea cum să arate altfel decât marele deprimat al muzicii ruse: cu chipul abătut, dar nu nervos, cu ochii frumoşi şi trişti dublaţi de o pereche de ochelari groşi. De atunci, nu am mai ascultat niciodată Şostakovici fără să mă gândesc (şi) la Mopete, dar mai ales, de fiecare dată când îmi aminteam de Mopete, în mintea mea începeau invariabil fragmente din primul său concert pentru vioară sau din simfonia a VIII-a.

Această puternică legătură afectivă a fost cea care m-a scos din casă luni, 22 septembrie 2009, pentru a asculta Cvartetul Danel interpretând Cvartetul nr.8 al muzicianului pe care l-am amintit. Şostakovici a avut, de-a lungul vieţii, multe motive de angoasă: pe lângă aplecarea nativă către gravitate, s-a adăugat şi relaţia conflictuală cu Partidul Comunist, ale cărui capricii îl ţineau de-a lungul unor perioade lungi în stări de tensiune. În 1960, când şi-a scris această compoziţie extrem de complexă, autorul Simfoniei Leningrad adunase deja foarte multe motive de frustrare, depresie şi angoasă. Toate acestea, împreună cu talentul şi originalitatea uşor recognoscibile ale artistului, au condus la naşterea unei mici bijuterii muzicale, iar când spun "mică" mă refer strict la dimensiuni, pentru că amalgamul de trăiri şi nuanţe stilistice creează, în acest cvartet de corzi, o sinteză a spiritului regăsit în toate celelalte mari opere şostakoviene.

Cele cinci părţi ale lucrării s-au scurs pe nesimţite graţie tensiunii permanente întreţinute de membrii cvartetului , tensiune absolut necesară în tratarea acestui opus. Putem vorbi aici despre o imperativitate a negării, care îşi doreşte să se lase înfrântă de cutezanţă şi avânt, dar ceva se frânge mereu pe drum. Sonorităţi dure şi impacientate duc la dezlănţuirea unei furtuni de sentimente.

Pentru mine, Cvartetul nr. 8 rămâne lucrarea în care subiectivitatea compozitorului îşi asumă pe deplin întregul spaţiu al expresiei muzicale - nu se mai citeşte nimic obiectiv, nu se mai insinuează niciun loc de trecere - mărturisirea este mai frustă şi mai brutală ca nicăieri. Omuleţul serios cu ochelari rotunzi îşi arată chipul în agonie în fiecare notă (neştiind, poate, că la ceva distanţă, fratele Mopete suferă în tonul aceloraşi cadenţe).

"În timp ce compuneam, îmi curgeau lacrimile şiroaie", afirma artistul, şi nici nu era nevoie să o spună - nu numai că asta se simte din primele secunde ale audiţiei, dar se induce aproape subliminal aceeaşi stare şi în ascultător - cel puţin în ascultătorul cu sufletul deschis empatiei pentru un personaj atât de lovit. Opusul este de neconceput fără gândul la biografia sa şi orice intenţie de distincţie între autor şi operă de artă se topeşte în faţa acestui superb cvartet.

Aproape că am plâns şi eu, dar l-am văzut şi pe invizibilul meu prieten Mopete şi am zâmbit. Am plecat amândoi cu "un cerc de mare singurătate în suflet" (Mircea Ivănescu), dar a trebuit să recunoaştem cu decenţă că, în compunerea Cvartetului nr. 8, domnul Dmitri ne-a întrecut pe absolut toţi în materie de tristeţe.

Ora 17.00
Ateneul Român
Seria "Enescu şi contemporanii săi"
Cvartetele "Danel" şi "Enescu"
Program: Şostakovici - Cvartetul nr. 8 în do minor op. 110 (Cvartetul "Danel") / Bartok - Cvartetul nr. 6 (Cvartetul "Enescu") / Enescu - Octuorul în Do Major op. 7 (Cvartetul "Danel" şi Cvartetul "Enescu")