Fiind vorba despre germani, mă aşteptam la un concert care să depăşească majoritatea evoluţiilor anterioare, dar programul serii din 24 septembrie 2009 mi-a dat ceva emoţii. Motivul? Beethoven. Aş fi preferat un Bruckner sau un Brahms în locul geniului din Bonn - relaţia mea cu Beethoven nu a fost nicicând una de prietenie; l-am privit cu reverenţa cu care eşti obligat să admiri o statuie perfectă, dar fără viaţă. L-am ascultat o vreme din "datorie culturală", după care am renunţat cu umilinţă şi cu regret la ideea că putem ajunge la un consens în viitorul apropiat. Am acceptat faptul că probabil va trebui să aştept zilele cărunteţii pentru a putea tinde să îl înţeleg.
Aşadar, joi seară, în aşteptarea concertului, mă gândeam că trebuie doar să treacă primele patruzeci de minute ca să mă simt acasă, împreună cu mult mai familiarul Wagner şi cu incitantul Richard Strauss. Nu aş fi crezut deloc că motivul pentru care la sfârşit voi eticheta seara ca perfectă va fi tocmai Beethoven.
Înaintea fiecărui concert din cadrul Festivalului, am avut grijă să îmi pregătesc atmosfera dinainte - de la haine până la lectura din ziua respectivă. Un exerciţiu pedant şi oarecum inutil, pentru că oricum muzica, chiar şi aceea pe care ai impresia că o ştii, te lasă mereu gol şi mirat în faţa abisurilor ei. Pentru că Titanul mă lăsa absolut indiferentă, m-am aşezat pe scaun "nepregătită", iar forţa cu care am fost luată prin surprindere a avut un efect cu atât mai răvăşitor.
Magicianul Jansons şi-a înălţat bagheta şi aşa au început să curgă primele acorduri ale Simfoniei a VII-a. Ceva străin de mine până atunci m-a străpuns chiar din primele secunde. Mi-am dat seama că îmi place şi că încep să îmi pierd capacitatea de a realiza eu însămi de ce anume îmi place - primul semn că urmează să fiu cucerită de o compoziţie. Sentimentul eroic şi înălţător, pe care de obicei l-am sacrificat în favoarea acelui Sehnsucht mereu neîmplinit al lui Mahler sau Wagner, fusese întotdeauna departe de mine până la prima mişcare a acestei simfonii beethoveniene. Aparenţa de eroism şi cutezanţă spirituală, care până atunci îmi păreau simulate, au devenit pentru mine o realitate în mai puţin de două minute. Interpretarea cu totul impecabilă a Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii Bavareze a avut şi ea un rol decisiv în sudarea acestei noi prietenii.
Mi-a fost teamă că poate am să fiu dezamăgită pe mai departe, însă aşa ceva nu s-a întâmplat nicidecum. Temerile mele au fost nefondate, pentru că mişcarea a II-a m-a făcut să realizez instantaneu cât de legaţi de Beethoven sunt, de fapt, toţi acei compozitori germani de secol XIX sau XX pe care îi iubesc atât de mult şi m-am mirat că mi-am refuzat cu atâta brutalitate şi inconştienţă şansa de a trage această concluzie mai devreme. Am găsit în această parte a II-a aceeaşi aspiraţie către absolut care a caracterizat într-un mod unic întreaga cultură germană de-a lungul secolelor, de la Wolfram von Eschenbach în literatură până la filosofia lui Heidegger. Dar nu atât legătura lui Beethoven cu acest specific al culturii germane m-a frapat cel mai mult pe moment, ci legătura acestor armonii cu Dumnezeu - dacă îngerii s-ar fi arătat în acel moment în sală, nu cred că aş fi fost prea mirată.
Melancolia acestei superbe mişcări a fost compensată de fluxul maiestuos al părţii următoare, inspirate dintr-un cântec popular. Mişcarea a IV-a s-a încheiat cu acea certitudine a puterii şi graţiei umane, certitudine pe care până atunci am interpretat-o atât de greşit...
Programul a continuat cu o altă dimensiune, aparent total diferită, în realitate aparţinând însă aceleiaşi esenţe germanice. Orchestra Radiodifuziunii Bavareze a ales să ni-l dezvăluie pe Wagner prin Preludiu şi moartea Isoldei, care relevă toate trăsăturile principale ale filosofiei compozitorului. Aerul din altă lume şi senzaţia de dor nedefinit sunt cuvintele ce ilustrează, în măsura în care Wagner poate fi legat de cuvinte, identitatea acestui fragment muzical.
Până la urmă, Wagner şi Beethoven reprezintă, într-un fel, cele două dimensiuni maxime şi complementare ale culturii germane: întâlnim, pe de o parte, prin cel dintâi, agonia cavalerului Parsifal care caută cu disperare fără a găsi, şi prin cel de-al doilea, regăsim triumful total al aceluiaşi Parsifal mântuit prin Lumină.
Seara s-a încheiat într-un ton mai optimist cu Suita din opera "Cavalerul rozelor" de Richard Strauss, care a adus, după tensiunea lui Wagner şi măreţia lui Beethoven, un plus de ironie şi ludic binevenite, dar şi un anumit aer terestru, datorită căruia despărţirea de magnifica orchestră a fost mai puţin dureroasă.
Am apreciat faptul că dirijorul s-a oprit la cei trei compozitori, uniţi nu numai prin naţionalitate, ci şi prin dorinţa de a depăşi prin muzică limitele umanului şi de a intra pe tărâmul zeilor ascunşi. Îndrăznesc să spun, şi îmi asum subiectivitatea afirmaţiei, că nicio altă muzică în afara celei germane şi austriece, oricât de "frumos" va fi sunat, nu atinge aceste culmi ale transcendenţei cu orice preţ.
Festivalul s-a încheiat, hainele de gală au fost puse la loc în dulap, dar nu şi atmosfera de gală. Căci cum altfel decât sărbătoare aş putea numi începutul unei frumoase prietenii cu Beethoven?
24 septembrie 2009
Sala Mare a Palatului
Seria "Mari orchestre ale lumii"
Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii Bavareze
Dirijor: Mariss Jansons
Program: Ludwig van Beethoven- Simfonia a VII-a în La major, op. 92 / Richard Wagner - Preludiu şi moartea Isoldei din opera Tristan şi Isolda / Richard Strauss - Suita din opera "Cavalerul rozelor"
Descarcă programul Festivalului Enescu 2009 pe zile sau pe serii de concerte.
Festivalul George Enescu, 2009
Galerie foto de Virgil Oprina.