Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu 2009

Ce am învăţat în ultimele trei săptămîni. Enescu, game over.


Blogul lui Tudor Chirilă, septembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ultima imagine a festivalului e privirea tulburătoare a lui Enescu pe bannerul de pe Sala Palatului. S-a făcut frig. Se simte toamna. Jandarmii strâng gardurile care au delimitat perimetrul festivalului. Sunt neobişnuit de trist. Şi parcă un pic fără rost. Nu-mi vine să fac nimic. Mi se pare exagerat acest sentiment de pustiire care mă năpădeşte. Încă îmi sună în cap motivul de la bis, din simfonia a treia de Brahms. Fluier a pagubă şi mă îndrept agale spre Hilton. Timp de trei săptămâni pasul era grăbit căci trebuia să prind concertul de la Ateneu. Zeci de oameni, eleganţi şi zâmbitori se îndreptau în fiecare seară către Ateneu după concertul vreunei mari orchestre la Sala Palatului. Era aproape o imagine anacronică într-un Bucureşti dezorganizat. Grupuri elegante de bărbaţi şi femei înghesuiţi la trecerea de pietoni unde se întâlneşte Calea Victoriei cu Ştirbei Vodă.

Acum sunt singur şi nu mă mai grăbesc. Şi nici măcar nu ştiu încotro s-o apuc. Lumea merge în cluburi. Înghesuiţi câte trei-patru într-o maşină. Unul se sacrifică, ceilalţi pot să bea până la întâlnirea cu dimineaţa. Nu, nu e momentul vreunui club. Intru în Hilton şi mă îndrept spre English Bar, la capătul holului. Sunt îmbrăcat elegant. Black tie. Până şi asta mi se pare forţat acum că festivalul s-a terminat. E frumos holul lung şi generos al hotelului cu marmoră din abundenţă, oglinzi şi coloanele care susţin tavanul înalt. Pe margini sunt foste săli de bal care acum găzduiesc nunti. Şi în seara asta e o nuntă complet nepotrivită cu stilul locului. Mă gândesc că e grav că mitocănia are acces oriunde. Două doamne îmbrăcate în culori ţipătoare îmi validează panseul.

Ajung la English Bar. Nu-mi vine să intru. Stau singur, în mijlocul holului, neştiind ce să fac. Dacă nu ştii ce să faci într-un spaţiu public, elegant, dacă te simţi stingher şi fără rost, mergi la toaletă. Mă îndrept spre toaletă. Treizeci de secunde mai târziu am grijă ca apa să nu-mi atingă mânecile albe ale cămăşii. Privesc dunga albă mărginită pe de-o parte de piele şi de partea cealaltă de negrul intens al sacoului meu şi mă duc cu gândul la eleganţa orchestrei din Londra. O sută de oameni ne priveau de pe scenă, ridicaţi în picioare, cu faţa către noi, instrumentele în mînă, ca o armată care aşteaptă calmă rezultatul armistiţiului. Zâmbete aproape imperceptibile, lipsite de superioritate dar afişând totuşi conştienţa superiorităţii prin muzică. Şi ce muzică.

Îmi şterg mâinile cu şerveţelele albe, apoi folosesc şi uscătorul electric. Îmi plac cele cu presiune mare. Mă leg de orice acţiune care să-mi justifice prezenţa în locul ăsta. Ies din toaletă şi mă îndrept spre terasă. Câteva persoane. Asta-mi alimentează sentimentul că oraşul e părăsit. Mă îndrept spre ieşire. Din nou holul, nunta, coloanele, marmora, oglinzile, politeţea de serviciu a recepţionerei. Toate pe fondul paşilor mei ritmici dar atât de nehotărâţi. Sunt în stradă. Taximetriştii înfometaţi de bani din faţa hotelului mă privesc ca pe o curiozitate. Nu sunt o curiozitate, căci am maşină. Ateneul se profilează tăcut printre copaci. E stins. Luminile de pe el sunt stinse. Ar trebui permanent luminat Ateneul. Am putea stinge Casa Poporului de tot când se lasă seara. Cu energia câştigată am putea lumina cele câteva clădiri frumoase din Bucureşti. Festivalul s-a terminat. Vreau, nu vreau, trebuie să mă îndrept spre casă.

De ce a fost important acest festival? Pentru ca aşa cum spunea Paleologu în discursul de închidere, el a avut o funcţie terapeutică în vremurile pe care le trăim, în oraşul în care trăim. Din păcate în spatele acestei afirmaţii se ascunde, drama noastră cotidiană. Normalitatea ca terapie e un lucru grav, trebuie să recunoaştem.

Pentru mine festivalul a fost un prilej de a învăţa. Au fost lucrări pe care nu le-am ascultat niciodată. Un program exhaustiv şi adesea greu de urmărit căci trebuie să recunosc că trei concerte pe zi au fost de multe ori prea multe pentru mine. În concluzie, am fost la şcoală. Şi asta este de o importanţă covârşitoare pentru că în ziua în care nu mai înveţi, mori.

A fost un prilej de inspiraţie. Ascultând muzică lumii în interpretări fabuloase am asistat uimit şi cuprins parcă de o bucurie tâmpă, la excursiile propriilor mele gânduri în locuri pe care nu le vizitezi prea des, altminteri. Festivalul a fost prilej de reflecţie şi brainstorming, neprogramate. Fără să exagerez pot spune că mintea mea a făcut drumuri pe care poate doar stimulată de o excursie la Amsterdam le-ar fi putut face. Îmi vin în memorie Stravinski - Pasărea de foc şi Shostakovich - Simfonia Stalingrad. Tot ascultînd Shostakovich am descoperit riff-uri de metal şi chiar death metal. Şi am mai înţeles că Pink Floyd au ascultat Debussy.

L-am descoperit mult mai bine pe Enescu. Cred ca Oedip este lucrarea care îi sperie pe români în raport cu Enescu şi rămân adesea speriaţi şi ignoranţi. Enescu nu este însă Oedip. Capriciul nr.1 în interpretarea lui Remus Azoiţei, Suita nr. 1 în Do Major cântată de Orchestra Suisse Romande, cvartetele, etc., sunt lucrări care îl recomandă pe Enescu la adevărata lui valoare.

Poate ca însă cel mai important lucru care ţi se poate întâmpla la Festivalul Enescu este (re)naşterea dorinţei de a face la rândul tău lucruri frumoase. Muzica asta, orchestrele, dirijorii, muzicienii au trezit în mine gândul că trebuie să filtrez tot ce am ascultat, să decantez, să rafinez şi să încerc la rândul meu să creez ceva frumos inspirat de toată frumuseţea care s-a cuibărit în mine în aceste trei săptămâni de festival. Este, de fapt, rostul frumuseţii de a încuraja frumuseţea să se nască, să lupte să se nască.

Merg pe stradă. Am o maşină pe care o voi deschide şi o voi porni. Mă poate duce oriunde. Am o casă şi un pat în care mă pot odihni. Am o viaţă interioară bogată şi sufletul lărgit de muzica ultimelor trei săptămâni. Nu-mi rămâne decât să încerc să fac lucruri frumoase.




 Toate articolele despre Festivalul George Enescu 2009


2 comentarii

  • Multumesc frumos.
    croixet12 [membru], 29.09.2009, 11:08

    Multumesc.

  • Frumusetea, hrana sufletului.
    dadada [membru], 04.10.2009, 00:49

    Este uimitor sa citesti gandurile tale exprimate de cineva necunoscut de care te despart multi ani si multe experiente.Mi-a placut foarte mult concluzia articolului...

    "Poate ca însă cel mai important lucru care ţi se poate întâmpla la Festivalul Enescu este (re)naşterea dorinţei de a face la rândul tău lucruri frumoase. Muzica asta, orchestrele, dirijorii, muzicienii au trezit în mine gândul că trebuie să filtrez tot ce am ascultat, să decantez, să rafinez şi să încerc la rândul meu să creez ceva frumos inspirat de toată frumuseţea care s-a cuibărit în mine în aceste trei săptămâni de festival. Este, de fapt, rostul frumuseţii de a încuraja frumuseţea să se nască, să lupte să se nască."

    Sufletul are nevoie de hrana frumusetii si Festivalul Enescu ne-a oferit-o cu imbelsugare.

    Pe

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Tudor Chirilă


Alte articole

 Stilul neo-ikebana în managementul musical - sau despre Festivalul Enescu, ediţia 2009, Dan Dediu
 Propuneri pentru 2011 - Festivalul George Enescu, 2009, Johanna Franz
 Post Festum - Festivalul Enescu, 2009, Liviu Ornea
 Un weekend la Festivalul George Enescu, 2009, Mihai Cojocaru
 Bunica, Enescu şi Băsescu - Festivalul Enescu, 2009, Liviu Ornea
 Toate articolele despre Festivalul George Enescu 2009


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer