Leonskaja a cântat Enescu la Enescu 2009

Şi ediţia 2009 a Festivalului George Enescu a adus pe scenele bucureştene un întreg şir de mari nume, în fiecare zi publicul a avut bucuria de a asculta 3-4 concerte în care protagonişti au fost mari interpreţi, mari dirijori, orchestre celebre care au susţinut programe pe măsură.

După părerea mea, unul din punctele de top ale acestei ediţii l-a reprezentat recitalul Elisabethei Leonskaja de la Ateneul Român în după amiaza zilei de 24 septembrie 2009. Rusoaică de origine, a studiat pianul la Conservatorul din Moscova cu Jacob Milstein, laureată a numeroase concursuri importante precum: George Enescu (1964), Marguerite Long, Regina Elisabeta. Din 1978 se mută la Viena şi cariera ei ia o amploare internaţională, concertând în cele mai importante săli, cu cele mai mari orchestre şi dirijori. A fost puternic influenţată de numeroasele apariţii scenice în duet cu celebrul Sviatoslav Richter.

În recitalul din această ediţie, doamna Leonskaja a ales un program poate mai puţin tipic ca structură pentru cineva şlefuit la marea şcoală rusă: Ravel, Enescu, Debussy, Chopin. De la prima notă şi până la ultima, Leonskaja a fost o explozie de vitalitate, de energie, expresie exteriorizată, patos, cantabilitate. După Valsurile nobile şi sentimentale ale lui Ravel a urmat Sonata no 1 în fa# minor op. 24 de Enescu.

Recunosc că am aşteptat acest moment cu mare curiozitate, neştiind cum avea să fie înţeles al nostru Enescu, de un străin. De cum a atins pianul mi-am ţinut respiraţia şi teoria care spunea că Enescu nu poate fi bine cântat decât de un român a fost spulberată. A fost versiunea interpretativă care mi-a plăcut cel mai mult a primei sonate a lui Enescu. Pianista a găsit în partitură culori, sentimente, voci, de care până acum nici n-aveam idee că ar putea exista. O mare noutate au fost momentele dramatice interpretate cu patos şi uneori chiar tragism şi intercalate cu fraze de o incredibilă delicateţe şi cantabilă candoare. Paleta ei coloristică are o amploare, pe care o pot compara cu sonorităţile lui Lazăr Berman, de fapt pe tot parcursul recitalului de la Ateneu am retrăit şi am recunoscut şcoala rusă veche.

Au urmat trei Preludii de Debussy şi apoi în pauză abia am avut timp să mă reculeg după tulburarea şi bucuria de a fi asistat la un asemenea regal muzical. Cea de a doua parte a recitalului îi era dedicată lui Chopin: cele patru scherzo-uri ale sale. În pauza concertului discutasem cu cineva despre cum ar putea fi împletite patosul pianistei cu romantismul compozitorului. Deşi delicat, Chopin nutrea înăuntrul său un tumult de sentimente şi Leonskaja a surprins exact această combinaţie într-o interpretare desăvârşită, dovedind de asemenea o stăpânire uimitoare a claviaturii.

Propriu şcolii ruse, fiecare notă era dusă până la capăt, fiecare bobiţă era cântată, detaliile căutate cu minuţiozitate, părţile expresive de o infinită dulceaţă păreau miere picurată direct în suflet şi contrastau cu başii profunzi şi timbraţi şi cu pasajele de patos vulcanic, exploziv. După încă două bisuri, simţeam că aş mai fi putut să stau încă o zi întreagă s-o ascult pe Leonskaja, dar concertul s-a încheiat şi am plecat entuziasmată, având încă în urechi tumultul efervescent şi pasionat al Elisabethei Leonskaja.