Observator Cultural / septembrie 2009
Festivalul George Enescu 2009
Minunate zile de muzică şi de reală poezie ne oferă ediţia din acest an a Festivalului "George Enescu". Minunate şi sublime acorduri se nasc în sala Ateneului Român, la Sala Mare a Palatului - care, de cînd a devenit mai mică, are o sonorizare mai bună - sau la Opera Naţională Bucureşti, mai bine înşurubată anul acesta în agenda Festivalului. Extraordinari muzicieni au tot fost prezenţi pe podiumurile de concerte şi vor mai veni, unul după altul, pentru a ne face să ne bucurăm, mereu şi mereu, de marea muzică. Un divers şi variat alcătuit program completează anul acesta concertele propriu-zise, oferind amatorilor de muzică şansa unei frumoase şi unice luni de septembrie. Ce să alegi mai repede, unde să fugi mai iute?

La Sala Mică a Palatului, rebotezată "Auditorium", sînt programate foarte incitante recitaluri de muzică de cameră. Formaţia Nash Ensemble London, cu un program alcătuit din glorii ale muzicii secolului al XX-lea, Bartók, Enescu, Ravel, Schönberg (Verklärte Nacht), a fost de nota zece. Ca să dăm doar un singur exemplu: în ciclul de "Concerte de la miezul nopţii" - care încep, totuşi, la ora 22.30 şi completează serile de weekend - avem programe dintre cele mai atractive. O integrală a simfoniilor lui Franz Schubert, cu Wiener Kammer Orchester sub bagheta lui Heinrich Schiff, poate face cinste oricărei mari săli de concert a lumii. Merită să nu ratăm o astfel de ocazie. La Operă, după premiera cu Oedipe, au urmat provocatoare spectacole, precum Otello de Verdi, într-o montare ieşită din norma versiunilor tradiţionale, semnată de Mihai Măniuţiu, dar şi un clasicizant Manon Lescaut, cu Daniela Dessi în rolul titular. Plus baletul Lacul lebedelor, plus, plus, plus.

Nici nu ştim ce să selectăm dintre multele concerte derulate în ultimele zile. Recitalul cvartetului german pus sub sigla francezului Fauré, cu un program care îi cuprindea pe Mahler, Enescu şi Fauré, ni s-a părut relevant pentru calitatea excepţională a interpretării. Clipe de perfecţiune. Recitalul pianistului rus Alexander Melnikov, cu piese rar abordate în sălile noastre, din creaţia lui Scriabin şi Şostakovici, dincolo de anumite asperităţi sonore, au meritat toată atenţia noastră. A asculta în aceeşi seară două sonate şi Fantezia în si minor, alături de Deux Poèmes de Scriabin, cît şi cele douăsprezece Preludii şi Fugi ale lui Dmitri Şostakovici, nu este un fapt accesibil în fiecare stagiune. Dincolo de anumite incongruenţe, de efecte brutale, pe alocuri, măiestria lui Alexander Melnikov, priceperea lui de a pune în valoare sensibilitatea şi eleganţa frazării pianistice ale lucrărilor lui Scriabin au fost dincolo de orice îndoială.

Deşi tot insistăm asupra concertelor de la Ateneul Român şi parcă întîrziem astfel fără voia noastră, să-i pomenim şi pe: Maxim Vengerov, la pupitrul orchestrei Filarmonicii "George Enescu", sau cei trei muşchetari numiţi Alexandru Tomescu, Răzvan Suma şi Horia Mihail, care au oferit o versiune fastuoasă a Triplului concert pentru pian, vioară, violoncel şi orchestră de Beethoven. Sau interpretarea plină de năbădăi oferită de Nigel Kennedy la Concertul pentru vioară de Beethoven sau rafinamentul şi dexteritatea lui Joshua Bell în Simfonia spaniolă de Lalo, alături de Royal Philharmonic Orchestra condusă de bagheta măiastră a lui Horia Andreescu. Care s-a întrecut parcă pe sine dirijînd Suita a II-a ">Dafnis şi Chloe" de Ravel. Multe bucurii, unele după altele, dincolo de anumite momente neplăcute care se pot îndrepta din mers. De exemplu, buluceala publicului sau lipsa unei interdicţii de a fi introduse şi consumate băuturi răcoritoare în sălile de concert. Putem face un mic efort cu toţii ca să nu violăm cu sunete şi gesturi nepotrivite momentele de graţie ale marii muzici ce ni se oferă cu dărnicie.

Concertul dat de English Chamber Orchestra a fost sub comanda simpaticului (şi, să fie cu iertare, a burtosului) dirijor Roy Goodmann. La Stravinski şi-a scos haina şi a baletat în toată regula, spre amuzamentul publicului, care a apreciat şi partea artistică, nu doar pe cea strict muzicală a dirijorului britanic. Care ne-a adus bucuria de a-l reasculta pe virtuozul clarinetului, care a fost şi rămîne Aurelian Octav Popa. Concertul lui Aaron Copland - dedicat lui Benny Goodman, între noi fie vorba -, cu inflexiunile lui jazzistice şi sincopele lui postmoderne, a sunat jucăuş şi antrenant în interpretarea colorată a lui A.O. Popa.

O surpriză agreabilă a fost pianistul elveţian de origine română, de doar 17 ani, Teo Gheorghiu, prezent ca solist în Concertul nr.12 în la major pentru pian şi orchestră de W.A. Mozart. În partea a doua a aceluiaşi concert, ne-am amuzat şi binedispus la piesa lui Stravinski, o suită de balet mai rar cîntată pe la noi (se pare că a dirijat-o Constantin Silvestri cu multe decenii în urmă) - Apollon Musagète. Orchestra, dispusă în arc de cerc şi obligată să şadă în picioare - mai puţin violonceliştii, desigur -, a suportat jocul scenic al simpaticului şi, să adăugăm imediat, excepţionalului dirijor. Un mecanism extrem de bine pus la punct această formaţie, care, mai ieri, făcea integrala concertelor de Mozart cu Murray Perahia. Multe momente unice ce vor urma în zilele şi săptămînile următoare.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus