Probabil că vă aşteptaţi la multe insulte şi la unele laude. Surpriza este că primele au fost mai puţine, iar ultimele mai multe. Deşi "radio şanţul" s-a mutat pe forumurile ziarelor, oftica unora nu a putut acoperi - ca o albeaţă neagră - ceea ce se vede cu ochiul liber: Francesca este un film adevărat. Nu e o făcătură, cum CNC-ul a tot produs din banii noştri (dar despre astea, "radio şanţul" tace mîlc că deh, sînt făcute de nişte nimeni). Am aflat, tot de pe forumul unui astfel de ziar, că oricine scrie de bine despre filmul vostru se "compromite", e "vîndut" (sau "cumpărat"). Ce-i drept, prostia se dă pe gratis, la pachet cu oftica, în second-handuri numite forumuri.
Toată lumea se-ntreabă: dar oare chiar Bobby Păunescu a făcut filmul? E ca şi cum ar întreba: dar oare chiar Monica Bârlădeanu joacă rolul Francescăi? Pentru cine te cunoaşte, răspunsul nu poate fi decît: da, filmul e al lui Bobby. E o poveste care nu seamănă cu ce a făcut Cristi Puiu (OK, poate mafioţii din Marfa şi banii să semene cu cei de aici, dar ăştia ai tăi sînt la fel de convingători). În rest, cum ai spus: e un film "de echipă". Ai avut şansa să te sfătuieşti - fiind primul tău film - cu number one-ul noului film românesc. Dacă era un simplu producător, nimeni n-ar fi avut nimic de obiectat. Dar e Cristi Puiu...
Sincer, eu n-am obiecţii la filmul ăsta. Nu s-a vrut un film "de public" - ceea ce ar fi presupus anumite scurtături în poveste, un anumit crescendo dramatic făcut după reţetă etc. E o felie de viaţă în care recunoşti România de astăzi - un fel de secţiune transversală în societate -, cu dezamăgirile, anomia şi confuzia ei. Oamenii se agită - să plece, să facă bani -, dar, nefiind mafioţi cu toţii, nu le iese. E un film pesimist, aşa cum e realitatea de la noi. Nu mi s-a părut că pesimismul ăsta e căutat, că "mizerabilismul" e "pitoresc" ş.a.m.d. Scenariul şi interpretările (cu o menţiune specială pentru acest formidabil "domn Remulus" alias Mihai Dorobanţu - actor neprofesionist, căci e scenograful filmului!) sînt foarte bune, iar Francesca Monicăi nu are nicio notă falsă: e uşor diferită de la o scenă la alta - în funcţie de persoanele pe care le întîlneşte -, iar asta arată complexitatea personajului şi atenţie la nuanţe.
Scenele care mi-au plăcut cel mai mult sînt caftul din maşină (cînd nu vezi decît maşina bîţîindu-se pe loc), poezioara de pe genunchii naşului (moment de surpriză aproape bunuelian, foarte pe muchie, dar făcut fără cusur de Monica şi de Doru Ana) şi scena de sex ratat (frumos luminată de Andrei Butică).
În concluzie: pentru mine, Francesca e un cîştigător (filmul, căci personajul nu e), aşa că vă felicit - încă o dată - pe toţi.
Citiţi scenariul filmului Francesca, un volum publicat de Editura LiterNet.