Judecat în comparaţie cu un film fără fisură precum Moartea domnului Lăzărescu, care atingea în profunzime, real şi zguduitor, nu mizeria sistemului medical românesc, ci mizeria umană, laşitatea şi nepăsarea, lipsa de Dumnezeu în faţa suferinţei semenului, constituindu-se într-un discurs moral sobru şi înalt, Francesca este în evident dezavantaj. Sigur că, la un prim nivel de percepţie, atmosfera, distribuţia excelentă (care numără mulţi actori ce se regăsesc pe genericul celor două filme: Monica Bârlădeanu, Luminiţa Gheorghiu, Dorian Boguţă, Dana Dogaru, Gabriel Spahiu, Doru Ana, Dan Chiriac) şi chiar stilul de filmare predispun la comparaţii. Însă, pentru a fi cinstiţi cu filmul, planurile trebuie separate. Moartea domnului Lăzărescu este un film perfect, memorabil, extrem de important, pe când Francesca este un film bun, dar nu extraordinar, un film cu plusurile şi minusurile sale. Sigur că ideea regizorului Bobby Păunescu de-a vorbi despre clivajul produs între societatea românească şi cea italiană (pe fondul scandalurilor relativ recente) este foarte bună, însă ilustrarea animozităţilor nu e întotdeauna reuşită în film. Există o scenografie excelentă ca premisă - apartamentul nici luxos, nici mizer, ci mai curând sufocant şi lipsit de orice stil, în ciuda eforturilor de decorare ale proprietarilor, în care trăiesc Francesca şi mama ei -, o intenţie nobilă din partea eroinei - Francesca doreşte să înfiinţeze o grădiniţă pentru copiii emigranţilor români din Italia - şi un grup de personaje care îi servesc eroinei drept oglindă a planului său (tatăl o avertizează, mama o susţine, prietenii oscilează între dezaprobare şi încurajare). Însă, de la un moment dat, naraţiunea se împotmoleşte în propriile intenţii, iar povestea stagnează.
Atenţie, nu e vorba despre caracterul voit static, dar stăpânit perfect în orice moment, pe care un Mungiu, Puiu sau Porumboiu îl imprimă unor secvenţe, dezvoltând, în compensaţie, tensiunea internă a momentului ori multitudinea de sensuri, pe un fond epic calm, ci de ezitări şi chiar confuzii. Personajele din planul doi, precum prietenii Francescăi, sunt vagi, neconvingătoare (cu puţine excepţii, precum mafiotul Remulus, remarcabil interpretat de Mihai Dorobanţu, ori mama jucată de Luminiţa Gheorghiu, actriţă absolut formidabilă, pentru naturaleţea şi talentul căreia nu vor exista niciodată suficiente cuvinte de laudă şi care transformă într-un gest cutremurător până şi sprijinirea deznădăjduită a mâinii de balustradă la plecarea fiicei). Nici "Zână", criticul de modă care are respectiva meserie doar cu numele, pentru că în rest, nici una dintre datele personajului nu convinge (nici măcar - sau mai ales - interiorul în care locuieşte), nici prietena Francescăi, o prezenţă ştearsă, în ciuda frecvenţei cu care apare, nu reprezintă contrapuncte consistente pentru personajele principale. Doar apariţia fugară a Danei Dogaru pe post de soacră acră, a lui Teodor Corban în postura de tată îngrijorat şi a lui Ion Sapdaru pe post de bişniţar şi proxenet soios mai dau ceva pete de culoare întregului.
În rest, una dintre liniile esenţiale ale naraţiunii, şi anume relaţia dintre Francesca şi Miţă, sună pe de-a-ntregul fals. Scenele dintre ei nu emană nici acea intimitate a unui cuplu vechi (cum se înţelege din film), nici erotism (scena amoroasă dintre ei, întreruptă de panica lui Miţă când află despre vizita lui Remulus, este crispată înainte ca acest lucru să fie necesitat de context), iar dialogurile lor nu sunt deloc şlefuite pentru a suna autentic. Cea mai neplăcută dintre replici rămâne "Câţi, Miţă, câţi?", aliteraţia pe care o conţine având un efect sonor extrem de dezagreabil, neluat în seamă de nimeni de vreme ce replica figurează chiar în jingle-ul radiofonic de promovare a filmului. În plus, chiar înainte de finalul care răstoarnă toată povestea şi toate intenţiile Francescăi, nu se prea înţelege cu cine vorbeşte eroina la telefon şi ce s-a întâmplat de fapt, spectatorul fiind nevoit să deducă numeroase amănunte ale deznodământului. Cam prea numeroase, din păcate, pentru că, mai atent supravegheat la nivel de detaliu, filmul ar fi avut mult de câştigat.
Cu o interpretare naturală precum cea a Monicăi Bârlădeanu (care are subtilitatea de-a "lăsa acasă" ţinuta de manechin obişnuit cu podiumul de prezentare şi ştie să intre cu totul în personajul îmbrăcat într-o rochie simplă, înflorată, de la scenele în care toţi încearcă să o descurajeze până la cele în care aleargă să rezolve probleme complicate, chiar insolubile, ori, obosită, ajunge acasă şi îşi aruncă pantofii, încălţând o pereche de papuci modeşti), cu o poveste care are conotaţii dramatice reale şi o problematică actuală delicată, filmul nu e, categoric, un eşec. Ci doar o primă propunere a unui regizor ale cărui producţii viitoare vor merita urmărite, mai ales dacă îşi va rafina suplimentar discursul cinematografic.
Francesca, România, 2009.
Regia: Bobby Păunescu.
Cu: Monica Bârlădeanu, Dorian Boguţă, Luminiţa Gheorghiu, Teodor Corban, Dana Dogaru, Doru Ana, Ion Sapdaru, Mihai Dorobanţu, Gabriel Spahiu, Dan Chiriac, Isabela Neamţu, Monica Mihăescu, Dragoş Marinescu, Ionuţ Simionescu.
Citiţi scenariul filmului Francesca, un volum publicat de Editura LiterNet.