Când revelaţia se numeşte clavecin - Ketil Haugsand la Festivalul de muzică veche, 2009

Când spui Ateneu, spui splendoare...

... dar cum păşesc în el, am senzaţia acută de profanare. Pentru prima dată, intru în locul din Bucureşti unde mă simt cel mai bine cu totul altfel decât mi-aş fi dorit.

Nu îmi place deloc că ţinuta mea nu se potriveşte cu sala. Sunt stresată şi mă gândesc mai mult la asta decât la muzică. Încerc să mă consolez cu gândul că aşa se întâmplă când iei pe loc decizia de a merge la un concert. Şi că nu sunt singura. Dar sfârşesc prin a-mi promite mie însămi că nu se va mai repeta.

Am senzaţia că sala în sine capătă ochi şi gură şi că se uită insistent şi obsedant la mine. Dar vitraliile încă îmi zâmbesc şi nici catifeaua roşie de pe scaune nu pare prea deranjată de pantalonii mei nu tocmai eleganţi.

Ateneul rămâne însă o mică întrupare a splendorii. Cu sau fără costumaţia mea de concert.

Clavecinul de pe scenă ne îmbrăţişează pe toţi. Ne încurajează să nu intrăm în starea baroc stresaţi. El e verde şi gata să se joace.

Şi are, oricum, mai mult stil decât noi toţi la un loc.


Când spui baroc, spui energie...

Sala e mult mai goală decât mă aşteptam. Suntem ca în familie şi aşteptăm un musafir de seamă. Nu se lasă aşteptat mult timp. Se aşază cu naturaleţe. Pare mai puţin un concert şi mai mult o simplă întâlnire muzicală între prieteni.

Câteva piese de clavecin din Couperin, un compozitor fascinant, pe care crezi mereu că îl poţi încadra, că îl poţi defini, care te lasă, un timp, să crezi că nu contează atât de mult precum Bach, dar care te asaltează fără drept de apel de la primele acorduri.

Ketil Haugsand, unul dintre cei mai buni clavecinişti de astăzi, are tot ce îi trebuie unui muzician care abordează barocul. Ştie să împace cu inteligenţă şi cu un ascuţit simţ muzical toate contrariile barocului. Nu ai timp să devii melancolic când sugestiile melodice te duc cu gândul la vanitas, pentru că fervoarea te cuprinde fără să mai poţi spune "nu", pentru că degetele încep să se plimbe voioase şi dansante pe mânerul scaunului, chiar dacă în Codul bunelor maniere scrie foarte clar că la concerte nu avem voie: să fredonăm nici în şoaptă, să batem ritmul cu mâinile sau cu picioarele, să dăm din cap sau, Doamne fereşte, să ne legănăm.

În timp ce norvegianul îşi dirijează cu pasiune clavecinul, îmi devine şi mai clar că muzica este matematică, ceea ce conştientizez mult mai rar când ascult muzică romantică, de exemplu. Privirea mi se fixează pe plăcuţa pe care scrie triumfal "Matematică". Nu mă mai încrunt, aşa cum am făcut-o la Festivalul Enescu atunci când, într-un moment celest din Schubert, m-am lovit de aceeaşi inscripţie, care mi-a stricat vreo 2 minute din audiţie.

Nu mă încrunt pentru că suntem în plin baroc şi barocul nu ne permite încruntare. Îmi cere să (su)râd sau să agonizez, dar încruntarea morocănosului acru nu e permisă.

Îi trimit surâsul meu sincer lui Couperin.

Ce mai înseamnă hainele neadecvate şi "Matematica" atunci când voluptatea timidă, dar plină de efect a lui Couperin, te copleşeşte?

Dar energiile nu trebuie consumate atât de repede.

Urmează Balbastre, despre care Haugsand ne spune foarte clar că Piesele pentru clavecin compuse de el constituie o muzică adresată plăcerii pure, mai precis, ne avertizează să nu ne forţăm intelectul prea departe, căutând sensuri acolo unde nu este decât plăcerea, poate vinovată, e drept, a ieşirii din sens şi din durerea căutării de sens.

Nu l-am cunoscut pe Balbastre până acum, dar m-a convins. Îi trimit şi lui surâsul meu.


Când spui Bach, spui Dumnezeu...

şi mai spui şi matematică... E inevitabil. Inevitabil şi cu atât mai frumos.

Un Bach senin şi cald ne trimite surâsul lui nemţesc. Nemţesc pentru că zâmbetul ludic din muzica germană nu este niciodată zâmbet pe deplin. Se insinuează melancolie şi o primim, pentru că vrem să fim melancolici, pentru că vrem să ne purificăm prin melancolie.

Uvertura interpretată în seara asta m-au făcut să mă gândesc însă la imaginea unui Bach care ne poate vedea şi asculta pe noi toţi. Un Bach copleşit de atâtea aşteptări. De la critici serioşi până la impulsivul Cioran, toţi au căzut de acord asupra lui Bach cel metafizic, Bach cel îndumnezeit şi îndumnezeitor, Bach cel supra, iarăşi Bach cel meta.

Şi mi-l imaginez pe maestru aducând un pic cu Mozart din Lupul de stepă al lui Hesse şi râzând de încordarea noastră erudită: "Eu nu am vrut decât să vă simţiţi bine. Eu nu am vrut decât să muşcaţi din armonii ca din ciocolată".

Mă gândesc că o să ajung acasă, o să îmi pun Arta fugii şi o să îmi repudiez singură gândul acesta simplificator legat de estetica geniului din Leipzig. Dar deocamdată savurez un Bach cât se poate de uman. Numai că, în muzica lui, chiar şi simplitatea şi aparenta "uşurătate a fiinţei" trag cu înverşunare tot înspre Dumnezeu...

Acordurile suave nu mă fac totuşi să uit durerea. Migrenele se luptă cu Bach şi îmi revendică atenţia şi trupul. Aş vrea să intru cu totul în clavecin şi să mă vindec.

Haugsand îşi încheie concertul şi pare să se simtă excelent la noi. Eu nu, dar mai am putere să mă bucur când i se oferă flori şi mă încântă încă şi mai tare pofta sinceră de muzică pe care o dovedeşte. Primim două bisuri regale şi se termină. De data asta, chiar se termină.

Ajung acasă şi încerc patetic să prelungesc starea de concert. Redeschid, aşadar, o carte superbă, mai ales acolo unde tratează muzica: "E vorba de vibraţii sufleteşti pure, care sunt intraductibile în cuvinte, de un anumit gust al durerii sau al fericirii în care te regăseşti sau nu, de culori pe care le poţi auzi încântat sau contrariat, de armonii cu care îţi vine să faci dragoste, de sunete pe care le-ai săruta, de flăcări în mijlocul cărora te-ai arunca, e vorba de emoţia unei întâlniri magice cu un spirit înrudit, al cărei secret nu poate fi divulgat..." (Ilinca Bernea - Semnul Lunii)

Şi am înţeles din nou secretul... când spui muzică, spui Totul.


Festivalul de Muzică Veche, Bucureşti 2009
Ateneul Român
20 octombrie 2009, ora 19:00
Solist: Ketil Haugsand
În program: François Couperin - Pièces de Clavecin, Second livre - Huitième ordre / Claude Benigne Balbastre - Pièces de Clavecin, Premier livre / Johann Sebastian Bach- Ouvertüre nach Französischer Art, BWV 831