În săli nu pot spune că e cald, ceea ce mi-a adîncit supărarea cauzată de uitarea hainelor groase acasă şi mi-a întărit gîndul de a merge să-mi cumpăr o jachetă. Luni dimineaţa (26 octombrie 2009) către orele zece am mers să văd de legitimaţie. Nu erau încă sosite, încă un imbold pentru a merge la un mic shopping. Am tulit-o în mall, care-i la ieşirea din Sibiu spre Bucureşti; la ora la care am ajuns (zece şi vreun sfert) parcarea era goală, cînd am plecat, după două ore, şoferii stăteau la pîndă să prindă un loc (şi e o parcare imensă!), iar la ieşirea din zona comercială aşteptai vreo douăzeci de minute să poţi întoarce către Sibiu, ceea ce, pînă la urmă, m-a făcut să pierd Horsemen.
La ora unu eram înapoi la festival, mai îmbrăcat, mai liniştit. În cantina festivalului mă strigă Florin Barbu, bunul meu prieten cu care m-am sunat tot în contratimp în ultimele zile aşa că nicicare dintre noi nu a ştiut cînd va ajunge celalalt în oraş. Am stat la o poveste muiată într-un vin roşu tare bun, pe care-l suspectez că provine de undeva din apropiere şi de ale cărui origini o să mă interesez zilele astea. Am intrat apoi la filme, mai întîi cîteva studenţeşti, apoi My Beautiful Dacia al lui Ştefan Constantinescu şi Julio Soto, iar seara, în deschiderea festivalului, am urmărit Carmen meets Borat.
7109 km e realizat de Marcin Filipowicz din Polonia, student al Universităţii din Silesia în Radio şi Televiziune. Distanţa din titlu o parcurge autorul filmului pentru a afla dacă este sau nu iubit de Tania şi pentru a şti el însuşi dacă sentimentele sale au un rost sau dacă arde intens de unul singur şi riscă să se usuce în gol. Pe Tania a întîlnit-o cu o vară în urmă la un curs de engleză şi cele cîteva zile petrecute împreună, după cum spune vecinilor din tren, apoi fetei, au fost cele mai frumoase din viaţa sa; aşa că îşi doreşte să o cheme pe fată în Polonia pentru a se căsători. Un domn îl avertizează în tren că fetele rusoaice nu sînt chiar aşa cum îşi imaginează el şi că e puţin probabil ca fata să fie prea cuminte, dar, pe de altă parte, îl încurajează, îi spune că dacă va veni cu el, va fi o femeie cumsecade. Marcin ajunge în Siberia şi încearcă să o găsească pe fată. Dorinţele ei sînt destul de clare din faptul că nu îl aşteaptă la gară sau din faptul că îl ţine o vreme în faţa uşii, înainte să îl primească în casă. Călătoria rămîne importantă pentru maturizarea lui Marcin, însă lucrul acesta e mai repede ghicit, sentimentele reale ale personajelor fiind prea mari pentru a putea fi prinse de cameră. Astfel, documentarul e mai degrabă privit (sau trăit) de spectator prin analogie cu propria experienţă, decît prin ochii lui Marcin. Fiind un film de numai douăzeci de minute, fiecare etapă a călătoriei e exprimată aproape figurativ, e mai repede un indiciu, nu un bloc de realitate complet, ceea ce, în final, nu dă consistenţă proiectului.
Monti Moments, un film realizat sub sigla Berkeley Media de către Michael Hertzfeld, profesor de antropologie la Harvard, e unul dintre acele proiecte care pe hîrtie arată foarte bine, dar care, atunci cînd prind imagine, atunci cînd sînt gata, te descumpănesc. Monti e unul dintre cele douăsprezece districte ale Romei, cel care găzduieşte cele mai de seamă vestigii ale fostului Imperiu (Colosseum, Forum Romanum, Termele şi pieţele construite de Traian sau Domus Aurea al lui Nero). Ideea e de a vedea diferenţa dintre trecut şi prezent, aşa cum o simt comercianţii locali, care trăiesc transformarea unui fost cartier muncitoresc în atracţie turistică de prim rang, prilej cu care în cartier se instalează şi magazinele cu suveniruri made in China şi gheretele fast-food îndoielnice; de asemenea, între vestigiile romane cresc reşedinţe de lux mobilate cu maşini de lux ceea ce adînceşte diferenţa socială în zonă. Întîlnirile acestea sociale sînt foarte promiţătoare în potenţă, însă odată ajunse act, în film, sînt doar un iureş verbal haotic, care mai repede irită decît lămureşte. Dacă vă imaginaţi o discuţie la colţ de stradă între şapte-opt microbişti, la noi, despre fotbalul actual, unde fiecare începe că nu Mutu e fotbalist, ci Dobrin, că nici Hagi nu era ca Dobrin, degeaba tot vorbesc ăştia din presă, că ei nici nu erau născuţi pe vremea lu' Dobrin, aşa că mai bine să tacă... ca să nu mai pomenească de Dinu şi Lucescu sau de Craiova Maxima... cam aşa e şi cu filmul lui Herzfeld cînd personajele pun în balanţă trecutul şi prezentul. Un mare minus are şi din punct de vedere al construcţiei: un generic în care vedem oraşul reflectat într-un trombon, cu un titlu care coboară, chipurile, şmechereşte peste imaginea din trombon, apoi o serie de intertitluri care trimit la istorie sau rezumă date discutate de cei prezenţi pe ecran, totul într-o notă ironică (un efect pe care autorul poate că nici nu l-a căutat!) turnată peste seriozitatea şi disperarea persoanelor filmate; proiectul nu stă în picioare. Filmul e în competiţia internaţională, are treizeci şi nouă de minute.
Un film studenţesc viu e Once Upon a Train. Mădălina Roşca şi Vlad Pertri călătoresc cu trenul în noaptea dintre ani pentru a vedea ce îi ţine pe oameni departe de familie, departe de petreceri, departe de sărbătoarea specifică Anului Nou. Un bărbat îşi caută soţie, pe a cincea, cu care vrea să trăiască pînă la capăt, şi mărturiseşte că a sugrumat o femeie, dar că a şi fost bătut de soartă pentru crima sa, unul dintre fii săi murind accidentat de o maşină. O bătrînă merge la înmormîntarea cumnatei sale, un pocăit luptă să dovedească existenţa lui Dumnezeu unei tinere necredincioase, o altă tînără a plecat de lîngă soţul ei către părinţi. În tren sînt şi muzicanţi care încing nişte cîntări zdravene şi, între cîntări, colindă vagoanele cu capra.
My Beatiful Dacia propune o idee interesantă - istoria recentă a României din perspectiva automobilului Dacia (alte idei năstruşnice, în cinematografia de ficţiune, erau urmărirea unei poveşti de dragoste din perspectiva unui măgar, în Au hasard Blthazar al lui Robert Bresson, sau înregistrarea unei poveşti cu crime şi pasiune din perspectiva unor urechi, în Blue Velvet al lui David Lynch). Constantin Stroe, manager Dacia, vorbeşte despre primele maşini fabricate lîngă Piteşti, despre rostul şi rolul lor în viaţa românilor; Miodrag Belodedici, cîştigător al Cupei Campionilor Europeni cu echipele Steaua Bucureşti şi Steaua Roşie Belgrad, fuge în 1988 în Iugoslavia, într-o Dacie, după cum el însuşi o afirmă; Nicolae Petrişor vorbeşte despre ceea ce a trăit în 22 decembrie 1989, cînd i-a transportat pe soţii Ceauşescu într-o Dacie, din Văvăreşti către Tîrgovişte; fraţii Bujor (sper că nu le-am uitat numele) călătoresc cu o Dacie 1310 pînă în Spania şi înapoi; în mijlocul luptelor cu jandarmii sau cu minerii, în demonstraţiile studenţeşti contra lui Ion Iliescu, în vara lui 1990, un domn încearcă să-şi salveze Dacia prinsă între taberele beligerante. Fiecare episod prezentat pleacă de la o Dacie şi rememorează contextul politic specific epocii în care Dacia respectivă a fost elementul principal într-un eveniment. Un film care merită văzut, un film a cărui vizionare curge lejer, dar care începe să te macine cîteva ore mai tîrziu, cînd realizezi că în minte au rămas imagini cu bărbaţii mutilaţi sau ucişi în timpul mineriadei din '90 şi abia apoi imaginea Daciei 1300 sfărîmate în cadrul programului "Rabla" şi înlocuite cu un model recent. My Beautiful Dacia e prezent în festival în programul România.
Ziua de luni am încheiat-o la proiecţia de deschidere a Astrei, Carmen meets Borat, în regia olandezei Mercedes Stalenhoef. Carmen Ionela Ciorobea e o locuitoare a satului Glod, un loc în care pare-a se fi născut şi unde a prins rădăcini sărăcia. Ioana, după cum îi spune tatăl său, cel mai înstărit om din sat, proprietar de alimentară şi birt, a fost aleasă de autoare pentru documentar înainte cu un an ca Sacha Baron Cohen să filmeze acolo secvenţele din Kazahstan pentru Borat. Carmen visează să ajungă în Spania şi studiază spaniola la televizor, urmărind telenovele, tatăl său visează să crească afacerile şi să le împartă celor două fiice al sale. Cristi îi face curte lui Carmen, dar se dovedeşte a fi un prefăcut. Lumea se schimbă după apariţia lui Cohen în sat. Odată lansat filmul, un avocat american şi unul german vor să profite de inocenţa sătenilor care au colaborat cu Cohen şi au fost puşi de britanic într-o imagine defavorabilă (marşează pe construcţia de documentar a filmului Borat, ideea lor fiind că în afara comunităţii din Glod, personajele construite de Cohen pe seama sătenilor pot fi luate ca atare - că unul ar fi violator, altul ar face întreruperi de sarcină în afara meseriei sale de sudor, etc.). Şi viaţa familiei Ciorobea se schimbă, tatăl îi impune Ioanei să se căsătorească, fata nu îi poate spune tatălui său că alesul, Cristi, e în fapt un nemernic, aşa că fuge de-acasă. Aţele se reînnoadă, fără Cristi de data aceasta, şi istoria familiei Ciorobea se aşează pe un făgaş mai liniştit, dacă nu pe unul prea fericit. Cel mai bun film în prima zi de vizionări, o istorie intensă care cuprinde trei ani din viaţa Ioanei şi a satului ei, o istorie caldă, în care autoarea îmbracă înregistrarea directă a vieţii din Glod în priviri poetice, în care satul văzut din înălţimile dealurilor care-l împrejmuiesc e mai degrabă o aşezare fantomatică decît o vatră autentică.
