În a doua zi a festivalului, turcii şi-au arătat măiestria în realizarea de documentare. Dar pentru că toată lumea vorbeşte numai despre ei, eu aleg filmele care sunt uitate uneori imediat ce se termină: filmele din categoria Student. Chiar dacă n-au greutate, chiar dacă nu ating subiecte care să zdruncine planeta sau o ţară întreagă, filmele din primul set sînt poveşti mici despre universuri mici, cît să încapă un moment dintr-o viaţă de om în ele.
Ashley Shuyler, regizoarea filmului Somebody Like Me / Cineva ca mine, este studentă în antropologie la Harvard University şi timp de mai mulţi ani a sponsorizat studiile unei fete din Tanzania cu care s-a şi împrietenit prin scrisori. Ngunina (nu pot să-i spun numele fără să mă gîndesc la formula "Dear Ndugu" din About Schmidt) locuieşte într-un sătuc izolat şi e prima femeie din familia sa care a ajuns la liceu. Regizoarea a găsit un truc interesant pentru a reda vizual povestea relaţiei lor: mai întîi, Ngunina, în întunericul colibei sale şi cu o lanternă de miner prinsă pe cap, citeşte prima scrisoare pe care i-a trimis-o binefăcătoarei sale din America. Apoi, Ashley, pe fundal negru, citeşte răspunsul ei la această scrisoare. Dialogul continuă, iar fiecare scrie şi citeşte în limba celeilalte. Imaginile-lectură sînt întrerupte de filmările, on location, în satul Nguninei. Ea nu mai merge la şcoală deoarece a devenit mamă şi priorităţile au devenit altele. Scrisorile sînt un schimb de informaţii despre lumile diferite în care trăiesc cele două fete, iar curiozitatea Nguninei faţă de alteritate, ca şi înţelegerea acesteia, nu e cu nimic mai prejos decît cea a prietenei sale antropolog.
Londra e una dintre capitalele în care diferite etnii îşi caută, găsesc sau pierd identitatea. Uneori confuzia identităţii trece neobservată, iar pierderea ei nu mai e conştientizată. Puţin apreciat în festival, Ethnoscape tratează destul de uşuratic o temă serioasă. Ceea ce nu e condamnabil, atîta timp cît există şi interpretările grave ale acesteia. Trei tinere de etnii diferite, dar care locuiesc în Londra, vorbesc în stereotipuri despre londonezi şi viaţa lor în marea metropolă vs. viaţa lor din oraşul din care provin. Juliana şi Sara provin din Brazilia, respectiv Spania, iar Sedy e londoneză prin naştere, dar de etnie nigeriană. Ea este surpriza filmului: a decis recent să se căsătorească şi să meargă să locuiască în satul Nigerian din care provin părinţii ei. Pentru că acolo oamenii sînt mai fericiţi.
Model Citizens / Cetăţeni model chiar a fost un documentar despre o lume mică-mică, fără semnificaţii grele care să atîrne pe umerii planetei. Dar rolul antropologiei vizuale este să disece şi mărunţişurile din viaţă. Regizoarea Rebecca Whyte a povestit cum s-a dus în South Bank, Londra (o zonă turistică aglomerată), unde sînt mulţi artişti stradali şi le-a lăsat în cutiile în care strîng bani, cîte o cartolină în care îi întreba dacă ar vrea să participe în proiectul ei. Doi dintre ei au acceptat şi odată ce a început să-i filmeze, au prins şi alţii încredere în ea. Astfel, Rebecca Whyte a analizat meseria de artist stradal din perspectiva unui clovn, a unui păpuşar, a unui Captain Jack Sparrow şi a unui Darth Vader. Cu toţii au mărturisit că e un job pe care îl fac cu plăcere şi că bucuria oamenilor pe care îi distrează e la fel de preţioasă ca şi cîştigul de la finalul unei zile de stat cîte 16 ore în picioare.
Greu de crezut că există, dar iată că în satul spaniol Riofrio, dintr-un motiv pe care domnul regizor Estephan Wagner nu-l dezvăluie, nu mai există aproape nicio femeie. (Cele care au rămas, sînt bătrîne sau foarte bătrîne). Există o generaţie întreagă de tineri care nu au cunoscut femeia. E bizar şi frustrant că spectatorul nu ştie unde şi de ce au dispărut femeile, dar am acceptat convenţia. Pentru că situaţia a devenit insuportabilă, bărbaţii au conceput un program de o zi, numit Caravana, în care vor chema la ei în sat 50 de femei dintr-un oraş, pentru a-şi găsi jumătatea sau măcar o idilă.
Mai întîi, bărbaţii trebuie să se înscrie în program ca să aibă acces la ziua de sărbătoare, iar după aceea urmează pregătirile. Camera de filmat urmăreşte mai multe grupuri: unii renovează salonul unde se va ţine serbarea şi îşi fac scenarii despre cum se vor îndrăgosti; alţii cumpără haine de la un localnic şi fac mofturi că pantalonii nu sunt suficient de strîmţi ca să li se vadă bărbăţia; cei mai sceptici nu se înscriu în program, pariind pe eşecul acestuia. Un bătrîn mărturiseşte că s-a înscris în program ca să găsească o soţie pentru fiul său, iar odată ce o va găsi, o va aduce acasă, îi va arăta pământurile şi patul şi îi va spune că datoria ei va fi să le muncească pe amândouă. Frumoasă viziune asupra feminităţii. Femeile ajung în sat şi în timpul serbării, devine clar că nu toţi bărbaţii ar putea spune better off without a wife / tot mai bine e fără nevastă (Tom Waits). Şi ca să vezi, beţivul satului, cîntăreţul versurilor de dragoste este singurul care jură dragoste de la prima întîlnire. Şi căruia i se răspunde la fel.