Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film documentar şi antropologie vizuală Astra Film Fest 2009

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ziua a doua - Astra 2009


octombrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ziua de marţi, 27 octombrie 2009, am început-o cu un concert de clasă susţinut de ansamblul folcloric condus de Sorin Apan. Rareori mă emoţionează muzica folclorică şi asta nu fiindcă aş fi indiferent la tradiţii, ci din cauză că nu găsesc nimic autentic în ceea ce trece azi pe la televizor în acest gen (sau, cel puţin, în ce nimeresc eu din ceea ce difuzează Televiziunea Română, în special). Ceea ce am văzut azi, însă, m-a mişcat puternic, o muzică ritmată ca fundal, peste care intra un taragot cu solouri repetate, dulci şi amare, răvăşitoare. Cu strigături şi cu dansuri de care m-am îndrăgostit pe loc. Cred că o reprezentaţie de o asemenea intensitate trebuie să fi văzut Rebreanu înainte de a se porni să scrie Ciuleandra.

Puţin ameţit de frumuseţea celor văzute am plecat spre sala mare a festivalului pentru a urmări filmele studenţeşti. Waiting for Women e un film britanic în regia lui Estephan Wagner. Deşi e filmul cu cea mai frumoasă imagine din cele văzute pînă acum (la cele studenţeşti mă refer), povestea lui Wagner nu reuşeşte să se închege. E ca o beţie plină de reverii impresionante imagistic (dar fără un sens anume) pe care ai fi preferat să nu o tragi atunci cînd te trezeşti cu dureri de cap şi de stomac. În satul Riofrio din Spania nu mai sînt femei. Toate au plecat cu ani în urmă (unde şi de ce nu ştiu să vă spun), aşa că toţi bărbaţii s-ar da peste cap numai să aibă o femeie în casă. Au închegat un fel de frăţie care s-a ocupat cu organizarea unei petreceri în care star-urile urmau să fie cîteva femei din Madrid, singure şi ele, aduse cu autocarul în acel no woman's land. Iniţiativa lor eşuează şi filmul se gată. Nu ştim nici de ce situaţia e cum e, nici dacă bărbaţii mai nutresc ceva în legătură cu sexul frumos, pentru a-l atrage. Că, altfel, înainte de petrecere, numai asta visau: sex!

World Number 2 vine din Cehia şi e regizat de Jakub Vansa. Filmul discută pe repede înainte despre conţinutul şi sensurile existenţei unei realităţi virtuale ca Second Life (lumea secundă din titlu) şi încearcă să se apropie de viaţa persoanelor reale care îşi construiesc o identitate în spaţiul respectiv (care nu e un joc, după cum subliniază cei intervievaţi, e o realitate - nici măcar de ordin secund, spun ei). Filmul nu mi-a plăcut pentru că din cele douăzeci şi opt de minute ale sale, mai bine de douăzeci le dedică prezentării ofertei Second Life, care e destul de ştiută de oricine deschide calculatorul de cîţiva ani încoace. Asupra implicării persoanelor reale în jocul acesta de-a realitatea, deşi e mult mai interesantă decît construcţia propriu-zisă a Second Life, Vansa stăruie foarte puţin şi nereprezentativ. Doar o singură fată prezintă detalii importante legate de starea sa în relaţie cu tipul acesta de realitate - faptul că s-a căsătorit în Second Life - dar nici aci nu avem parte de o anamneză propriu-zisă ci numai de informaţie.

Ethnoscope, realizat de Linda Paganelli, e mai degrabă despre Londra decît despre trei fete care provin din culturi diferite - una e braziliancă, una e cetăţean britanic dar de origine nigeriană, alta e din Spania. Prima, Juliana, designer, şi ultima, Sara, gimnastă, au găsit în Londra ceea ce căutau dintotdeauna, libertate şi un spaţiu deschis (deschiderea este o condiţie imanentă a libertăţii, fără deschidere, libertatea nu poate fi susţinută) propice afirmării. Avînd în vedere că fiecare fată avea un trecut încărcat - Juliana nu a vorbit pînă la patru ani, părinţii aproape că au persecutat-o pentru problemele ei, Sara a crescut în rigiditatea unui sistem sportiv care prin coerciţie ajunge să fie eficient (adică să aducă medalii) -, opinia lor despre Londra trebuie privită cu rezerve. Probabil că dacă ajungeau în Paris ar fi spus acelaşi lucru, că e un oraş minunat, că pentru prima dată se simt acasă. Mai repede e interesantă viziunea lui Sedy despre Londra şi londonezi, oameni mai repede supraîncărcaţi cu munca, oameni care şi-au pierdut natura jucăuşă, oameni pentru care viaţa înseamnă grabă. Cînd şi-a vizitat rudele din Nigeria, Sedy a descoperit o cu totul altă lume, una atentă la propria condiţie, una care ştie să guste viaţa şi care preţuieşte timpul - îl alocă pe cît posibil propriei persoane. Sedy are douăzeci şi şapte de ani şi pleacă spre Nigeria pentru a se căsători acolo.

Somebody Like Me a fost cel mai bun film studenţesc dintre cele pe care le-am văzut marţi. Realizat de Ashley Shuyler, antropolog american, cercetător la Harvard, filmul urmăreşte relaţia autoarei cu o fată din Tanzania, membră a comunităţii Maasai. Ashley Shuyler a înfiinţat o organizaţie non-profit, AfricAid, prin care a derulat un program care facilita tinerilor din Tanzania accesul la studii. Ngunina, tînăra femeie Maasai, a beneficiat de oferta programului respectiv. Filmul vorbeşte despre dificultăţile pe care le întîmpină Ngunina în procesul de educaţie în care s-a înscris, vorbeşte despre ceea ce înseamnă să fi membru (de sex feminin) în comunitatea Maasai şi, treptat, prin cîteva paranteze în care Ngunina citeşte la lumina unei lanterne scrisorile pe care le trimisese cîndva ''sponsorului'' său american, e dezvăluită şi relaţia de prietenie şi de suport care se crease între cele două femei. Somebody Like Me e un proiect închegat, despre o lume exotică, un film care dacă nu surprinde în mod capital, atunci măcar spune coerent o poveste, cu cap şi coadă şi cu mici surprize stilistice pe parcurs.

Am văzut şi un film din competiţia europeană. Peace For All, un documentar macedonean realizat de Elisabeta Koneska, e o comparaţie căreia îi lipeşte referinţa şi, în acelaşi timp, rămîne simplu şi în realitate, nu clipeşte metaforic. E vorba despre diferenţa dintre agenda politică internaţională, unde afirmaţia curentă e că diferitele civilizaţii (pornind de la tradiţiile lor religioase - orientalii identificaţi cu musulmanii, occidentalii cu creştinii) se află prinse într-un conflict perpetuu şi ceea ce găsim în realitate, unde experienţa ne arată că oamenii se pot sprijini reciproc fără probleme. Filmul arată că înţelegerea e posibilă, lucru pe care cred că îl ştiam cu toţii. În localitatea Brod din Macedonia, acelaşi lăcaş de cult găzduieşte atît confesiunea creştin-ortodoxă cît şi trei confesiuni musulmane. Oamenii se înţeleg perfect, indiferent de etnie, indiferent de religie.

Ziua a doua a festivalului a propus şi un Focus pe documentarul despre Turcia (aşadar nu neapărat realizat de autori turci). Am pornit cu drag spre filmele vecinilor de peste Marea Neagră, cu gîndul că dacă au un regizor atît de bun precum Ceylan în latura filmului de ficţiune, trebuie să fie cineva foarte iscusit şi în ceea ce priveşte documentarul.

The Shore e regizat de Ruya Arzu Koksal şi prezintă construcţia unei autostrăzi, care traversează nordul Turciei, pe malul Mării Negre, parte dintr-un culoar rutier care leagă Italia de centrul Asiei. E un film angajat pentru o cauză în mod evident dreaptă. Legea în Turcia spune clar că la o distanţă mai mică de cincizeci de metri de mare nu e permisă ridicarea niciunei construcţii, iar după distanţa respectivă pot fi ridicate doar anumite case. Ca urmare a intereselor politice momentane, firma care construieşte autostrada primeşte drept de lucru din partea autorităţilor locale, astfel că pe o porţiune de şapte kilometri edifică autostrada chiar în buza mării. Lucrul efectiv la autostradă va nimici plajele şi fauna maritimă şi le va tăia localnicilor accesul direct la gura mării. Din această cauză locuitorii regiunii rămîn fără principala sursă de venit, pescuitul. În acelaşi timp, construcţia autostrăzii pe distanţa respectivă (pe plajă) costă cu patruzeci şi cinci de milioane de euro mai mult decît dacă uscatul ar fi fost traversat de partea cealaltă a localităţii de pescari. În acelaşi timp, pentru a ajunge la prima intrare pe autostradă, localnicii ar trebui să circule vreo patruzeci de kilometri pe vechile drumuri. Garanţia secţiunii de autostradă de pe fosta plajă e de cinci ani, nu mai mult, fiindcă în timp marea spală terasamentul căii, îl erodează. Aşadar, un dezastru ecologic, unul economic şi unul social, făcute cu bună-ştiinţă, indiferent de lege. Filmul le enumără şi realizează necontenit o paralelă între plaje înainte de începerea construcţiei drumului şi după finalizarea lucrărilor. Angajamentul vădit în susţinerea uneia dintre cauze dă filmului un aer uşor afectat, parcă autoarea ar dori să vadă spectatorii în lacrimi la final. Ceea ce e departe de a se petrece!

Al doilea proiect turcesc văzut de mine marţi seara a fost Alethea. Realizat de Petra Holzer şi Ethem Ozguven, Alethea (adevăr în greceşte, sau scoatere-din-starea-de-ascundere, după cum explică Heidegger conceptul grecesc de adevăr, un termen format prin negarea cuvîntului minciună - lethe, prin adăugarea radicalului privativ a) are patruzeci de minute în sînt acoperiţi aproape douăzeci de ani de tensiuni socio-politice provocate de interesul unor mari companii străine faţă de aurul existent într-o anumită zonă din Turcia. În film sînt toate informaţiile de care ai nevoie pentru a privi cu extremă circumspecţie demararea exploatărilor aurifere la Roşia Montană, însă fiind atît de scurt şi încercînd să acopere o perioadă atît de mare, filmul e extrem de obositor. Naratorul sau diverse persoane implicate în afacere turuie necontenit, imaginile se succed cu viteza unui Ferrari turat la maxim pe o pistă de concurs automobilistic, mai sînt montate şi intertitluri însoţite din off de alte discuţii, astfel că încercarea de a prinde majoritatea detaliilor peliculei e un adevărat tur de forţă. Ce e clar în urma vizionării documentarului e că folosirea cianurilor în procesul tehnologic de obţinere a aurului e extrem de dăunătoare mediului şi, finalmente, oamenilor. Ar fi fost mai frumos ca autorii să prezinte lucrurile acestea mai aşezat, nu ca şi cum i-ar fi mînat cineva cu biciul de la spate.

Ultimul film al zilei a fost Bastion of Sin, realizat de Thomas Lauterbach. Dacă autorul ar fi fost turc aş fi putut spune că l-am reperat pe Ceylan al documentarelor. Fiind german, aş spune că Lauterbach e mai degrabă un Fatih Akin al documentarului de autor. Un film excelent despre tradiţia turcească faţă în faţă cu propunerile laice occidentale. Emancipare sau păstrarea obiceiurilor străvechi, aceasta e tema principală pe care o discută persoanele prezente în documentar. Cetăţene germane de etnie turcă dintre care Teatrul de Stat din Stuttgart vrea să aleagă o actriţă neprofesionistă pentru rolul Medeea. Filmul e foarte intens, treptat femeile dezvăluie laturi ascunse ale vieţii lor, laturi pe care de obicei le păstrăm în seifurile conştiinţei. Cultura occidentală pare că a cîştigat în faţa tradiţiei, însă nu e neapărat un mai bine şi nici nu e mai mult confort în noile situaţii. Şi, cum se întîmplă de multe ori cînd valorile personale se schimbă, în spatele noii conduite stau traume serioase. Filmul are optzeci de minute extrem de pasionante, cu un montaj echilibrat, care alternează secvenţe de culise, cu discuţiile fetelor şi cu provocările regizorului de teatru care le testează (le trece printr-o serie de jocuri psihologice prin care să le cunoască mai bine) cu secvenţe în care erau interpretate scene din Medeea.










Descarcă programul Astra Film Festival 2009 aici.



 Toate articolele despre Festivalul de film documentar şi antropologie vizuală Astra Film Fest 2009


0 comentarii

Spacer Spacer