M-am trezit la timp, totuşi, pentru a vedea un film studenţesc, Children of Che Guevara, film german în regia lui Jakob Reinhart. Filmul nu e militant, nu încearcă să spele creiere, nu cultivă mitul Comandantului, ci îl discută. Filmul poate fi văzut şi de cei care privesc lumea dinspre dreapta politică; datorită viziunii imparţiale a autorului, nu există riscul de a suferi un ictus apoplectic (aviz lui Florin, care s-a înverzit cînd a aflat că m-am trezit pentru documentarul acesta). Autorul o intervievează pe Aleida Guevara, fiica fostului luptător, care vorbeşte despre situaţia în care s-a "trezit" tatăl său: nici măcar el nu şi-a dorit să aibă parte de acest cult al eroismului şi, mai mult, crede că tatăl său nici nu s-ar fi simţit confortabil în tipul acesta de veneraţie. Dincolo de asta, ea crede că lupta tatălui său şi idealurile sale au fost juste şi simte că niciodată nu ar putea aprecia SUA sau Europa, fiindcă avansul lor economic a fost şi este susţinut de exploatarea şi menţinerea anumitor populaţii (cele din lumea a treia) într-o sărăcie cruntă. Yoel, un tînăr profesor de sport, pune în balanţă idealurile politice lăsate de Guevara şi susţinute cu emfază şi (deseori) cu multă ipocrizie de conducătorii actuali şi concluzionează că în măsura în care viaţa sa stă într-un salariu de două sute de pesos (adică doisprezece dolari americani), viitorul său are alte coordonate spaţiale decît cele cubaneze. Între aceste discuţii care acoperă tot spectrul de opinii posibil cu privire la Guevara şi la idealurile comuniste, Reinhart colindă străzile Havanei, unde chipul lui Ernesto Guevara e cel mai vizibil produs de marketing: e mai afişat pe panouri decît siglele Coca-Cola şi McDonalds la un loc în societăţile occidentale. Vedem şi mitinguri politice, urmărim şi excursii ale unor copii la monumente dedicate memoriei lui Guevara, unde micuţii recită poezii şi ţin discursuri care-l omagiază pe luptător.
Shadow of the Holy Book e în competiţia documentarelor europene. Vine din Finlanda şi e realizat de Arto Halonen cu sprijinul jurnalistului şi avocatului Kevin Frazier. Mai repede jurnalism de investigaţie decît documentar, un veritabil thriller politic, filmul vorbeşte despre un dictator dement, Turkmenbashi ("părintele tuturor turkmenilor"), care a stat la putere decenii întregi prin complicitatea unor firme occidentale de top, care aveau interese economice locale, astfel că în schimbul unor favoruri participau la cultul personalităţii tiranului în Turkmenistan. Ţara e una bogată, cu importante rezerve de gaz şi petrol, dar populaţia - în jur de cinci milioane de locuitori - e în mare parte săracă şi e hrănită cu aberaţii cum numai un regim opresiv poate naşte: la baza culturii şi vieţii turkmenilor stă cartea Ruhnama, considerată sfîntă în Turkmenistan, opera marelui conducător local. Cartea cuprinde o istorie a ţării, povestită în aşa fel încît familia conducătorului şi el însuşi să fie parte a istoriei locale, încă de la începuturile ei. Cuprinde şi reguli de conduită în viaţă şi jurămînte făcute Supremului Om. Cartea e obiect de studiu şi de cult în şcolile, universităţile şi bisericile din Turkmenistan (are aceeaşi importanţă ca şi Coranul) şi orice disidenţă e ucisă din faşă. Per total, după cum vă puteţi imagina, e o lume închisă, căreia pistolul îi e ţinut necontenit la cap. Autorul încearcă să discute cu firmele occidentale care menţin în viaţă toată această nebunie: în primul rînd cu Ahmet Chalik, un magnat turc care ajunge ministru în guvernul dictatorului (cu toate că e străin) şi de sfatul căruia depinde intrarea unei firme occidentale pe piaţa turkmenă (în afaceri cu statul, în fapt), apoi cu o serie de companii de prim-plan pe glob: americanii de la Caterpillar (construcţii) şi de la John Deere (utilaje agricole), nemţii de la Siemens (comunicaţii) sau francezii de la Bouygues (construcţii). Metoda lor de cîştigare a încrederii dictatorului constă în traducerea Ruhnamei în limba ţării din care vine firma, traducere care nu va vedea niciodată raftul librăriilor, aranjarea unor emisiuni TV (care niciodată nu vor fi difuzate în ţara firmei) în care să fie discutată cartea şi principiile ei sănătoase, gîndite de întîiul turkmen, şi prezentarea acestor fapte dictatorului. Sînt firme care au în statut (în latura responsabilităţii corporatiste) principii precum apărarea drepturilor omului sau promovarea valorilor democratic. Captivant şi dureros, Shadow of the Holy Book e un must-see pe tema politicii contemporane!
Am I lucky? e un proiect semnat de Oana şi Tudor Giurgiu, un film de cincizeci de minute despre comunităţile romilor de la noi, între valorile tradiţionale şi nevoia de emancipare, creştere socială, între problemele de supravieţuire de pe o zi pe alta şi posibilitatea de integrare socială. Filmul e interesant în propunere dar lasă de dorit ca realizare. Pare făcut cu hei-rupul, la normă, ca să fie gata la termen. Temele sînt fuşerite, traversate rapid, mai mult punctate decît discutate. Realizarea are un aer şcolăresc, cu montaje în chenare duble, cu comentarii semnificative din off, care, împreună cu muzica celor de la Shukar Collective, umplu deplasările de la o comunitate de romi la alta, deplasări derulate pe repede înainte, în aşa fel încît să pară că secvenţa dansează pe ritmul muzicii etno-house a celor de la Shukar.
Ziua am încheiat-o al unul dintre evenimentele speciale ale festivalului, în cadrul căruia regizorul Corneliu Porumboiu şi-a prezentat documentarul preferat: Out of the Present, creaţia lui Andrei Ujică. Andrei Ujică îşi construieşte poveştile folosind imagini filmate de alte persoane, în afara proiectului său propriu-zis. Aci e vorba de misiunile spaţiale ruseşti din 1991-1992, desfăşurate în perioada care cuprinde ultimele luni ale Uniunii Sovietice şi primele luni al Rusiei. O călătorie în cosmos, cu trimiteri la 2001: A Space Odyssey şi la Solyaris-ul lui Tarkovski, o perspectivă asupra căderii URSS din afara timpului şi a spaţiului terestru, din afara lumii. Un film impresionant, o reverie absolută, nouăzeci de minute care trec de parcă ar fi fost zece.
