Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film documentar şi antropologie vizuală Astra Film Fest 2009

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ziua a patra - Astra 2009


octombrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Miercuri seara, Florin Barbu, Ileana Bîrsan şi cu mine ne înţeleseserăm să alergăm joi pînă la Păltiniş, să vedem mormîntul lui Noica, şi să ne oprim la întoarcere în Răşinari, să găsim casa lui Cioran şi a lui Goga. Ne-am întîlnit să luăm micul dejun (pe 29 octombrie 2009) şi după orele zece ne-am îmbarcat în my Pink Floyd car şi am pornit. Spre surprinderea lui Florin chiar Pink Floyd lipseau din maşină, aşa că am ascultat Depeche Mode, apoi, din dorinţa Ilenei, Tori Amos şi, la final, ca să ne amintim cu toţii de copilăriile mai mult sau mai puţin depărtate, am tras un Ride the Ligthing (Metallica) pe cinste.

Drumul spre Răşinari se deschide tocmai în spatele hotelului Ibis. E o intersecţie mare, pe direcţia înainte sînt Braşovul şi Bucureştii, la dreapta e drumul spre Păltiniş. La ieşirea din Sibiu pe această cale e Muzeul Astra şi Muzeul Tradiţiilor Populare. Hotelul Hilton e chiar la ieşirea din oraş, de unde mai sînt opt kilometri pînă în Răşinari şi treizeci şi şase pînă în Păltiniş. Drumul e foarte bun, asfalt sută la sută sau asfalt şi piatră pe porţiuni reduse în timpul urcării spre cota 1440, unde se află staţiunea Păltiniş, în Munţii Cîndrel; pe valea Orăştiei, în părţile mai joase ale acestor munţi, se află Sarmizegetusa Regia. Fiind un drum atît de bun, cred că o sa îmi schimb planul iniţial pe vara viitoare şi o să caut să vin aici pentru antrenamente pe cursieră, înainte de a da piept cu Transfăgărăşanul.

La sfîrşit de toamnă, culorile pe care le întîlneşti pe drum sînt uimitoare. Păduri de foioase şi păduri de conifere, primele se despoaie de frunze, cele din urmă de un verde puternic, asigură un recital coloristic fascinant. În filmul lui Akira Kurosawa, Dreams, în ultimul episod al filmului, cel cu nunta, acolo mai e o astfel de simfonie în culori. De la galben la maro, prin nuanţe de portocaliu, roşu închis şi verde, culorile se întrepătrund şi formează cale de kilometri întregi o boltă care păzeşte urcuşul spre Păltiniş. O ploaie măruntă măcina uşor peisajul. Pentru înălţimea la care am ajuns nu era deloc frig. Mai întîi am mers la schitul din Păltiniş, unde poate fi vizitată biserica din lemn, construită în anii '30; biserica - o surpriză plăcută - e deschisă fără a fi cineva în ea; de altfel, în întreg schitul nu am întîlnit decît un cîine (care părea foarte înţelept, acolo pare-a fi stare naturală înţelepciunea, căci nu a lătrat deloc, a stat în poarta cuştii sale şi a urmărit cu privirea traseul nostru prin schit). În stînga bisericii se află mormîntul lui Constantin Noica, un mormînt simplu, cu o cruce de piatră şi o lespede pe care e scris numele gînditorului, lespede înconjurată de arbuşti cu ramuri verzi, tunse.

De aici eu am pornit prin pădure să văd ce găsesc la capătul ei, Ileana şi Florin au desenat un semicerc deasupra schitului, tot prin pădure, şi m-au aşteptat puţin mai la vale. Deasupra pădurii (nu mai mult de cincisprezece minute de urcuş în ritm lent) e o poiană din marginile căreia, prin ceaţă, am putut vedea frînturi dintr-o aripă a staţiunii. Ne-am mai învîrtit o vreme prin Păltiniş pentru a ne bucura de aerul limpede al înălţimii, apoi am pornit spre Răşinari. Comuna Răşinari ne-a surprins pe toţi prin mărime, o aşezare întinsă, care arată foarte bine (majoritatea construcţii în stil săsesc), cu străzi asfaltate sau pietruite, străzi care poartă nume. Cît am colindat străzile (nu uliţe, aşadar, străzi) comunei am întîlnit numere de casă peste o mie şapte sute, ceea ce înseamnă că localitatea ar putea avea şase mii de suflete. Poştă mare cu siguranţă are, la fel, două şcoli şi mai multe biserici, dintre care cea Veche a fost construită în secolul XVIII într-un stil baroc simplificat şi e pictată în întregime la exterior, majoritatea picturilor murale păstrîndu-se pînă astăzi. Nici casa lui Cioran, nici casa lui Goga nu pot fi vizitate, doar birtul cooperativei (birt încă de stat) are uşile deschise şi e plasat strategic, într-o piaţetă unde se întîlnesc străzile pe care se află cele două clădiri.





Din Răşinari ne-am întors în Sibiu şi am poposit la Dumbrava, un restaurant aflat în faţa hotelului Hilton. Preţurile sînt năucitor de mici, doar acasă poţi mînca mai ieftin, dar dacă nu găteşte altcineva e prea multă bătaie de cap şi s-ar putea să nu merite. Nu e un local pretenţios, nu sînt fiţe atîrnate pe pereţi, nici meniul nu e extravagant. Servirea e corectă, în stil vechi, cu farfurii largi, cu smîntînă de casă, cu ospătari care vin cu castroane să îţi toarne ciorba în farfurie şi care îţi creează tot confortul unei bune şederi. Porţiile sînt imense, abia le poţi duce; dacă luaţi două feluri de mîncare s-ar putea să vă doară stomacul şi capul de la ghiftuială. La două feluri de mîncare şi cîte ceva de băut pentru fiecare, nota de plată totală a sărit puţin peste optzeci de lei.

Înapoi la Astra, joi după-masă aşadar, am tulit-o imediat la proiecţia secundă dintre cele care-l omagiază pe autorul olandezo-indonezian Leonard Retel Helmrich. Ştiam că o să o văd şi pe următoarea, cele două filme fiind în serie. O saga despre familia Sjiamsuddin care acoperă doisprezece ani din viaţa lor şi din viaţa Indoneziei, căci filmele încadrează necontenit viaţa familiei în peisajul socio-politic larg, unde vedem căderea preşedintelui-militar Suharto în urma Revoluţiei Indoneziene din 1998 şi trecerea anevoioasă spre democraţie.

Calitatea principală a lui Retel Helmirch stă în ştiinţa de a lucra cu adevărat cinematografic în spaţiul filmului documentar: filmele sale sînt pline de tensiune, iar tensiunea vine dintr-un conflict continuu existent în imagine, în ceea ce este filmat şi alăturat prin montaj; nu există comentarii din off şi nici dialog nu prea întîneşti în filmele sale. Şi în filmul lui Ujică văzut miercuri am observat o aceeaşi tendinţă, de a crea tensiune, de a incita prin imagine, însă filmul lui Ujică (Out of the present) era descriptiv, ca un vis, filmele lui Retel Helmirch sînt analitice, atitudinea sa e critică. Ambele filme ale sale sînt circulare, sînt ca o spirală care ne poartă printr-o lume colorată şi tare zbuciumată, iar la final ne lasă în punctul din care am plecat, însă punctul e acum la un alt etaj; distanţa parcursă implică şi o evoluţie a cunoaşterii care, chiar dacă ne întoarce în punctul de origine, răpeşte toată inocenţa primară.

Eye of the Day, film din 2001, urmăreşte istoria familiei în relaţie cu oraşul Jakarta. Pentru o viaţă mai bună, familia părăseşte satul de origine şi îşi caută un rost în capitală. Aparatul de filmat pleacă adesea de lîngă familie pentru a explora universul citadin indonezian. Un motan portocaliu are coada ruptă şi blana străpunsă de colţi în cîteva locuri. E murdar şi e slab. Printre gunoaie pline de muşte dezmierdă un alt motan, alb. Cînd motanul portocaliu se depărtează, cel alb caută să-l urmeze. Şi vedem că e mutilat, picioarele din faţa sînt sănătoase, dar partea din spate a corpului e paralizată, lăbuţa stîngă e întinsă, cea dreaptă e aproape smulsă. Pisoiul portocaliu "poartă" aparatul de filmat spre locul în care maşinile de gunoi ale oraşului depozitează resturile proaspete ale fiecărei zile. Acolo, o armată de oameni care au coşuri de nuiele în spate şi o ţepuşă lungă în mînă scotocesc resturile tocmai descărcate. În oraş e stare de asediu. Neîncetat demonstraţii, armata păzeşte mulţimile. În troleibuze, în parcuri, pe străzi, lumea strigă împotriva lui Suharto. E un întreg folclor prin care populaţia îşi manifestă ura faţă de dictator. Suharto cade, primele alegeri libere. Cetăţenii sînt mituiţi, ca în România: un litru de ulei, citeva kile de orez, în total vreo doi dolari de pachet. Sărăcie lucie.

The Shape of the Moon e al doilea proiect Indonezian al lui Retel Helmrich (autorul spunea că va încheia saga acestei familii în următorii ani, urmînd să se ocupe acum de viaţa celei de-a treia generaţii de membri ai familiei respective, care acum au atins vîrsta majoratului). Din gară pornim pe urmele unui pisoi portocaliu cu alb. E atît de slab că fiecare pas al său îi evidenţiază toate oasele. Scrotul îi este rupt, unul dintre testicule îi atîrnă între picioare. Pisoiul trece printr-o piaţă de vechituri, camera se opreşte la taraba unui negustor. Pe un colţ al tarabei sînt trei proteze dentare, două parţiale una totală. E clar că au fost folosite, sînt de mărimi şi forme diferite. Un bărbat se opreşte şi încearcă proteza totală, zîmbeşte pentru un trecător şi se întreabă dacă arată mai tînăr. Regăsim familia Sjiamsuddin prinsă în aceeaşi luptă pentru supravieţuire. Probleme cu cămătarii, lipsa locurilor de muncă, lenea uneori, remuneraţie mai mult în glumă. Politic, ţara e mai stabilă. Sărăcia, însă, la fel de mare. O plantaţie de orez, chiar sub un pod feroviar foarte înalt, o superconstucţie de metal. Podul, fără balustrade, are de fiecare parte cîte o bandă de metal de o palmă şi ceva. Pe bandă, la o înălţime ameţitoare, trece podul unul dintre eroii filmului, Bakti, fiul lui Rumidjah şi unchiul lui Tari. Ei sînt membrii celor trei generaţii pe care le însoţeşte Retel Helmrich în filmele sale. The Shape of the Moon e un must-see pentru orice iubitor de cinema!
























Descarcă programul Astra Film Festival 2009 aici.



 Toate articolele despre Festivalul de film documentar şi antropologie vizuală Astra Film Fest 2009


0 comentarii

Spacer Spacer