Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Polemicile şi marketingul teatral - capcane şi strategii


Miruna Runcan

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
 Citiţi aici articolul anterior din seria Critica de teatru - Încotro? de Miruna Runcan

Cel de-al doilea exemplu (relativ) celebru de polemică din ultimul deceniu se petrece, din nou, în urma prezentării în Festivalul Naţional de Teatru a unei premiere anterioare, venite din ţară. E vorba despre Purificare de Sarah Kane, în traducerea Savianei Stănescu şi a lui Andrei Şerban şi în regia acestuia din urmă. Coordonatele contextuale ale momentului au, însă, foarte mare importanţă de această dată.
 
Mai întîi de toate, trebuie precizat că, pînă la avanpremierele cu public, şase la număr, din iunie 2006, din opera autoarei britanice nu se jucase în România decît, în mai multe interpretări, 4:48 Psihoză, o monodramă întrucîtva autoficţională, prevestindu-i sinuciderea: un text deosebit de atrăgător pentru actriţe, fiindcă e, în acelaşi timp, crud, endoscopic şi contorsionat, extrem de ofertant de explorat (dar şi de primejdios, dacă reprezentaţia pică-n melodramă). Altminteri, piesele de rezistenţă ale dramaturgiei foarte complexe semnate de Sarah Kane nu pătrunseseră încă pe scena românească. Or, ele sînt nişte construcţii amplu stratificate, cu subiecte şocante şi scene extrem provocatoare, amestecînd realitatea politică, verosimilul situaţional şi plonjeurile onirice (mai degrabă coşmareşti), într-un discurs verbal cu multe accente poematice, îmbibat de aluzii culturale şi literare dintre cele mai sofisticate (lucru foarte greu de transpus în traduceri şi aproape imposibil de sesizat de publicurile din alte culturi).
 
Absorbţia în receptare a operei autoarei na fost, la ea acasă, una deloc uşoară, premierele, începînd cu Blasted (1995), fiind atacate cu duritate de criticii momentului (din care se remarcă îndeosebi Jack Tinker de la Daily Mail - al cărui nume va fi folosit ulterior de Kane în Purificare, pentru personajul unui doctor sadic -, dar şi mai vechea noastră cunoştinţă, Michael Billington). Cronicarii au considerat, la origini, textele ca fiind dezgustătoare, aberante, neverosimile şi de o cruzime vulgară, inacceptabilă. Nici publicurile iniţiale nu s-au simţit mai bine. E meritul unor scriitori celebri (Bond, Pinter, Churchill) de a fi contrabalansat public această "primă impresie" traumatizantă care, ulterior, s-a răsturnat radical, înscriind-o pe Kane într-un curent literar-teatral de sine stătător şi asigurîndu-i o celebritate internaţională dintre cele mai largi.
 
În al doilea rînd, pe teren local, trebuie punctat faptul că avanpremierele Purificării de la Naţionalul clujean, de la începutul verii, n-au fost tratate drept premieră oficială, aceasta fiind stabilită abia în septembrie, la deschiderea noii stagiuni (cam de-odată cu  Iubirea Fedrei de la Arad, scrisă tot de Kane, în regia lui Mihai Măniuţiu, un spectacol care a provocat la acel moment reacţiile virulente ale primarului şi ale consilierilor locali: nişte funcţionari atît de competenţi în chestiuni de artă şi, mai ales, de legislaţie românească şi europeană, încît au propus - fireşte, stîrnind doar scandal de presă - suspendarea spectacolului!). Oricum, însă, la premiera din septembrie 2006 au venit mulţi critici şi se scriseseră, înainte de festival, cîteva cronici ample (una chiar a mea, republicată din Man.In.Fest pe Liternet în iunie, alta a Iuliei Popovici, din iulie, în Observatorul cultural, la rîndul ei redistribuită de acelaşi portal, şi, desigur, şi altele). Aşteptarea spectacolului la FNT era, aş îndrăzni să zic, una destul de fierbinte.
 
Prologul polemicii e deschis - doar aparent surprinzător - de însuşi regizorul spectacolului. Aflat la New York, acesta scrie o scrisoare deschisă adresată "spectatorilor" şi publicată în Adevărul[1] (apoi reluată ca ştire în nenumărate alte publicaţii, dar şi pe televiziuni), în care îl acuză pe directorul Naţionalului bucureştean, Ion Caramitru, că a fixat un preţ prohibitiv al biletelor pentru reprezentaţiile din Festival (găzduite pe scena mare). Aceste costuri ar împiedica publicul tînăr, căruia îi e adresat, în opinia regizorului, spectacolul, să aibă acces la el. Solicitat de jurnalişti, Ion Caramitru nu întîrzie să răspundă chiar a doua zi, precizînd că montarea de la Cluj, fiind construită cu publicul pe scenă, nu permite decît un maxim de 200 de spectatori pe reprezentaţie, nu 1.000, ca Sala Mare. Ceea ce face costurile deplasării foarte mari (în condiţiile în care - vor urma alte comentarii - aceste costuri sînt suportate de bugetul Festivalului, teatrele-gazdă oferind sălile gratuit, dar reţinînd sumele obţinute din vînzarea biletelor).
 
Discuţii despre preţul (uneori prea mic, alteori prea mare) al biletului de teatru mai fuseseră şi pînă în acel moment şi, desigur, se vor prelungi pînă-n zilele noastre, pe tot felul de tonuri. Intervenţia regizorului apăsa însă, cu iz populist, pe nervul sensibil al accesibilităţii pentru tinerii spectatori, în condiţiile în care cea dintîi piedică pusă acestei accesibilităţi venea nu din preţ (desigur, la acel moment unul exorbitant pentru ei, echivalentul a 20 de euro), ci din restricţiile spaţiale ale montării. Ca dovadă, biletele erau, la momentul scrisorii, gata epuizate pentru ambele reprezentaţii, iar iniţiativa ulterioară a organizatorilor de a permite intrarea gratuită a unor studenţi, în limita spaţiului disponibil, n-a produs altceva decît întîrzieri, busculade şi iritări. Două zile după cele două reprezentaţii succesive din 8 noiembrie 2006, în Cotidianul apare o amplă cronică a Magdalenei Boiangiu intitulată, simplu, Dramele marginalilor.
 
După o sintetică descriere a piesei, a subiectului şi a atmosferei generale a spectacolului, cronicarul remarcă cu neplăcere notele de hiperrealism ale spectacolului: "...Toate acestea ne sînt arătate pînă la ultimele consecinţe, vedem membrele tăiate, sucul roşu revărsat ne confirmă ceea ce ştiam, că în asemenea situaţii curge sînge, vedem cum Robin (Silvius Iorga) este obligat să mănînce rahatul din butaforie etc. Nimic nu e adevărat, dar Andrei Şerban se apropie în mod periculos de limita la care sugestia devine tautologică şi ridicolă imitaţie"[2]
 
Mai mult decît atît, regretatul critic, în mod clar dezamăgită de întreaga propunere regizorală, în care puţinele momente emoţionante şi încărcate cu "simţ estetic" rămîn doar "insule de simpatie într-o durată a indiferenţei", nici măcar nu se mai apleacă asupra diferenţierii interpretărilor actoriceşti, considerînd, global, că aceştia doar "se supun indicaţiilor, izbutind pe alocuri să transmită ceva din tumultul unor aspiraţii inexprimabile. Pe alocuri".
 
Probabil că perspectiva critică a autoarei ar fi rămas, pur şi simplu, la nivelul unei judecăţi de gust, dacă Magdalena Boiangiu n-ar fi simţit nevoia să-şi încheie articolul combinînd două judecăţi provenite de pe paliere argumentative oarecum contradictorii - una cu o tentă politică, adresată mai degrabă semnificaţiilor integrale ale piesei, cealaltă spectacologică, adresată autorului montării şi exprimînd un fel de regret în faţa rătăcirii sale.
 
Nefericitul şi ezitantul (aş zice, din perspectiva zilei de azi) final de cronică a avut, cred, efectul de biliard ulterior: "Ancorat în povestea personajelor, spectacolul istoriseşte peripeţiile extreme ale unor marginali, exprimă neputinţa lor de a găsi starea de echilibru, neputinţa societăţii de a-i înţelege. Întrebarea dacă e cazul ca societatea să facă efortul de a-i integra sau adevărul lor e mai important decît vulgata codurilor comune de comportament rămîne în afara scenei. În etapa de acum, viaţa în artă a lui Andrei Şerban, acest artist român atît de puternic în opţiuni, atît de fascinant în modul de transfigurare a realităţii, atît de surprinzător în imaginile sale scenice se consumă pe un drum accidentat: cei care ar vrea să-l urmeze se simt adeseori părăsiţi. Ar plăti oricît să-l simtă din nou alături pe marele regizor". Cum vedem, cronica e, în ansamblu, una negativă, însă exprimată în cei mai respectuoşi termeni cu putinţă, manifestîndu-şi un fel de dezamăgire, nostalgic îndrăgostită, comparativ cu alte montări ale aceluiaşi regizor. Ceea ce mi se pare, însă, mult mai interesant de remarcat azi e completa ambiguitate din frazele anterioare, în care felul în care "arată" şi ceea ce "istoriseşte" spectacolul se amestecă într-o meditaţie ratată, de natură tematică şi ideologică, cu privire la "marginali" şi la "efortul de a-i integra" - desigur, unul artistic, însă cronicarul punctează faptul că această dilemă moral-politică rămîne "în afara scenei". Aş îndrăzni să zic că această dilemă fusese şi pînă atunci, şi a rămas şi de atunci încolo (iar exegeza despre Kane, ca şi multe alte cronici ulterioare despre Purificarea lui Şerban o confirmă) nu doar în afara scenei, ci şi în afara intenţiilor şi direcţiilor de semnificaţie ale textului însuşi, ca să nu mai vorbim despre cele ale spectacolului.
 
Aproape simultan, Cristina Modreanu publică în Gândul un articol şi mai amplu, dar avînd, în sinteză, un punct de vedere asemănător cu cel al Lenei Boiangiu - cu diferenţa vizibilă că acordă o atenţie sporită autoarei, contextului de creaţie, curentului din care face parte. În bună măsură, dincolo de scenele sîngeroase, de mutilare şi de sex, deja remarcate, cronica e mai detaliată în argumentaţie, exemplificînd cu anumite momente în care lectura regizorală e considerată lipsită de ritm, vulgarizantă sau de-a dreptul pleonastică, provocînd doar şoc, nu şi empatie.
 
Remarcînd, în schimb, jocul actorilor, autoarea îi reproşează lui Şerban un soi de incompatibilitate estetică faţă de textul utilizat ca suport: "Nu ştiu de ce a ales Andrei Şerban să monteze acest text: poate pentru că la un deceniu de cînd a «izbucnit» în teatrul lumii, Sarah Kane are încă un mare succes şi s-a construit deja un mit în jurul figurii ei adolescentine. Poate pentru că pare un «gest civilizator» să aduci în România un mare autor dramatic ale cărui texte n-au avut, din păcate, nici un impact asupra mişcării teatrale de la noi. [...] Ca simplu spectator, care a urmărit spectacolul cu o compasiune crescîndă pentru excelenţii actori implicaţi, ştiu numai că nu a fost vorba despre o motivaţie profundă, personală, aşa cum textele acestei autoare - care pune bucăţi din ea însăşi în cuvintele scrise - le cer regizorilor pentru ca spectacolele rezultate să ajungă cu adevărat la public. Şi ce poate fi mai trist decît o încercare de purificare fără efect purificator?"[3] 
 
Regizorul trimite, pe 12 noiembrie 2006, o scrisoare deschisă către Cotidianul, adresată numai Magdalenei Boiangiu. Recunoscînd din start că "nu e niciodată bine venit să răspunzi criticilor", el îşi motivează, totuşi, ampla intervenţie prin respectul acordat echipei clujene de actori, cu care a lucrat intens şi profund. Mai mult, declară că se aştepta la reacţia negativă, rece, a criticilor, dat fiind caracterul particular, neobişnuit, brutal, al universului autoarei britanice: "Subiectul e greu şi oricum n-au mai văzut în viaţa lor aşa ceva pe o scenă din România"[4]
 
O afirmaţie drastică, uşor arogantă şi mai degrabă hazardată, cîtă vreme pe scena românească încăpuseră deja puzderie de spectacole tot atît de provocatoare şi violente, chiar dacă neprovocate de textele scrise de Sarah Kane (ale cărei subtilităţi intertextuale sînt marcate de Şerban într-un întreg alineat ulterior). Ar fi suficient să ne reamintim de Titus Andronicus montat de Purcărete la Craiova (tragedia shakespeariană e una dintre sursele asumate de Kane, de altminteri).
 
Altminteri, regizorul revine de cîteva ori asupra propriilor intenţii în raport cu piesa, demontînd argumentele criticului, mai ales în ceea ce priveşte jocul actorilor (pe care subliniază că nu i-a supravegheat în reprezentaţia de la Bucureşti, fiind plecat la New York); ba chiar împinge replica sa către marginea civilităţii, reproşîndu-i autoarei că a colportat bîrfe, ba chiar explicîndu-i Magdalenei Boiangiu că rahatul din spectacol, mîncat de Silvius Iorga, e din ciocolată, nu e "butaforie"; şi în fine, citînd apoteotic impresii laudative ale unor spectatori cu care a stat de vorbă.
 
Două zile mai tîrziu, Cotidianul publică o intervenţie a lui Cristian Teodorescu, pe atunci şeful departamentului cultural al ziarului, în apărarea Magdalenei Boiangiu. "Cred însă că autorul care se simte nedreptăţit sau neînţeles de un critic n-ar trebui să-i facă acestuia procese de intenţie şi, cu atît mai puţin, să-l înveţe în scrisori deschise cum să-şi scrie cronicile. Aşa cum pledez pentru libertatea de creaţie a artistului, cred, la fel de mult, în libertatea de exprimare a criticului. Mai ales atunci cînd criticul, cazul Magdalenei Boiangiu, are un cert prestigiu în breaslă că nu face jocuri de culise"[5], ţine să precizeze prozatorul, atrăgînd atenţia şi asupra faptului - deloc de neglijat - că excesul de cronici encomiastice tinde, la noi, să devalorizeze prestigiul şi autoritatea actului critic.
 
Mult mai surprinzătoare decît intervenţia iritată a regizorului este, însă, o nouă scrisoare deschisă, apărută în Evenimentul zilei peste alte două zile, tocmai cînd ar fi fost de crezut că, în ritmul de desfăşurare a Festivalului Naţional, furtuna relativă a reacţiilor la Purificare s-a stins. Intervenţia, scrisă pe un ton foarte familiar, emoţionat, interpersonal, aş zice, îi aparţine reputatului critic George Banu şi îi e adresată direct regizorului: "Dragă Andrei, eu am fost sincer tulburat de acest spectacol care mi-a descoperit o piesă ce mă pasiona, dar îmi rămînea străină. Spectacolul nu are nevoie de apărare, dar mie, sincer, mi-ar face plăcere să fac această mărturisire publică: teatrul nu-ţi produce des asemenea confruntări cu sine. După ce am ieşit din sală, am avut nevoie să rămîn singur îndelung, chiar şi fără Monique. Tăcerea - ea îmi era atunci necesară"[6]
 
Fără să devină cu adevărat, asumat, o cronică, fără să facă nici o referire la vreunul dintre articolele anterioare, inclusiv la cel care-l iritase pe regizor, scrisoarea îşi păstrează, totuşi, o structură argumentativ-evaluatoare, cu referiri la Kane, văzută ca "marele autor romantic al timpurilor noastre", la imagini şi situaţii din spectacol, la alte spectacole mai vechi ale lui Şerban, ba chiar, comparativ, la un alt spectacol cu Purificare, al lui Warlikowski, văzut mai demult de profesor la Avignon şi considerat admirabil, dar nu "de iubit", ca cel românesc[7]
 
În fine, dintre actorii echipei sînt aleşi spre laude numai interpreta rolului principal (într-o formulare stilistică cel puţin ciudată: "Şi fata asta, Bibiri, era excepţional de prezentă, nesentimentală... precisă şi tandră, teribilă şi fragilă") şi interpretul doctorului (András Hatházi), actorul rămînînd însă nenumit. Pe portalul agoraONline (www.aol.ro, redistribuit de Liternet) apare imediat o analiză complexă, extrem de atentă şi plurietajată a spectacolului, semnată de Adrian Mihalache[8]
 
Autorul, care îşi exprimă, la rîndul său, anumite rezerve referitoare la tratamentul scenelor de cruzime, ce trimit la secvenţe din filme celebre, la decor, dar şi la utilizarea proiecţiilor banale în scena incestului imaginar, insistă, însă, cu mare grijă asupra creaţiilor actoriceşti, considerate în majoritate excepţionale. El are şi meritul de a contextualiza pertinent literatura dramatică şi intenţiile Sarei Kane, dar şi de a destrăma confuziile cu privire la brutalitatea incriminată a spectacolului: "Soluţiile regizorale respectă ad litteram indicaţiile autoarei. Se taie membre cu fierăstrăul electric, acestea lăsîndu-se la vedere, şobolani de pîslă invadează scena, se mănîncă de pe jos etc. Unele soluţii regizorale sînt redundante. Cînd se vorbeşte de flori, apar răsaduri din trape şi se proiectează imagini idilice, din natură. Interactivitatea cu publicul urmează scheme răsuflate, care tulbură concentrarea cu glumiţe".
 
Dar lupta prin scrisori pentru apărarea creaţiei lui Şerban continuă, în formule tot mai neaşteptate, ţinînd treaz interesul presei generaliste şi, tangenţial, probabil şi pe cel al publicului. De la New York, Corina Şuteu, directoarea filialei americane a ICR la momentul acela, trimite Cotidianului un text intitulat"Cui îi e frică de Andrei Şerban?" [9]
 
Ea mărturiseşte că a văzut spectacolul pe casetă video, dar "bulversarea pe care o naşte nu mă surprinde. E un spectacol care marchează o ruptură estetică de ceea ce o întreagă generaţie de actori, de regizori şi de oameni ai scenei din România ar fi trebuit, cred, să se desprindă de mai multă vreme". În ce constă ruptura estetică produsă de Purificare rămîne mai degrabă neclar, fiindcă textul din ziar nu face referiri analitice la spectacolul propriu- zis, ci se concentrează mai degrabă pe importanţa lui Andrei Şerban în cultura românească de după 1990 - cu trimitere la Trilogia antică - şi pe reacţiile favorabile ale unor artişti ajunşi la New York, care apucaseră să vadă spectacolul acasă. Cu toate acestea, "Văzînd spectacolul de aici, de la această mare distanţă, într-un oraş în care toate artele şi formele estetice dintre cele mai moderne, dar şi dintre cele mai tradiţionale, coexistă şi se recalibrează una pe cealaltă, am ştiut cu precizie că Purificare este o demonstraţie pentru care, estetic vorbind, nici critica, nici publicul specializat din România nu sînt încă pregătite. Sună pretenţios, ştiu, dar am convingerea că aşa e".
 
Este aceasta cu adevărat o polemică? Iar dacă da, este ea cu adevărat una eficientă? Greu de estimat, la momentul în care ea s-a petrecut. Cronici şi analize mai ample despre Purificare au continuat să fie publicate în lunile ce-au urmat, în multe ziare şi reviste culturale din toată ţara. Marea lor majoritate au fost, dacă nu entuziaste (destule!), măcar laudative ori moderat apreciative, semn că mai nimănui nu-i era, totuşi, cu adevărat frică de ceva sau de cineva. Însă, la rigoare, singurul schimb concret de replici şi (relativ) argumente în contradictoriu pare să fi fost cel dintre Andrei Şerban şi autoarea primei cronici integral negative, Magdalena Boiangiu, apărată apoi cu eleganţă de editorul ei. Nu avem, propriu-zis, două tabere care se confruntă pe o temă anume (fie ea estetică sau extraestetică), ci un grup de oameni de teatru care sar în apărarea regizorului şi a spectacolului său, ca urmare a unei (eventual, însă neprecizat, a mai multor) cronici negative.
 
Caracteristicile care ar marca eficienţa sînt şi ele absente, fiindcă n-avem nici, cu adevărat, "un fenomen" central, ci doar un spectacol între multe altele, nici o perspectivă de viitor - fie aceea asupra esteticii teatrale ori a actului critic. Avem însă, din plin, prima condiţie, cea a "speculării momentului favorabil". În sumă, avem mai degrabă o pseudopolemică cu minime şanse de eficienţă. În afara acestor articole-replică, "scrisori deschise", stîrnite de cronica din Cotidianul, critica de teatru şi-a văzut de treburile sale, propunînd interpretări şi evaluări mai mult sau mai puţin aplicate, mai mult sau mai puţin elogioase ori dubitative. Recitind întregul dosar (mai bine de 16 cronici apărute în ţară), n-ai putea resimţi, după opt ani, decît stupoare la ideea că regizorul ar fi fost, în toamna lui 2006, subiect al unei campanii care să justifice în vreun fel reacţia sa plină de nervozitate ori mesajele fierbinţi de susţinere, care sugerează - ori chiar numesc de-a dreptul - "lipsa de pregătire" a criticilor şi a publicului.
 
Şi totuşi... Privit de la această distanţă, efectul de "presiune de marketing" (punctat, de altfel, de Cristina Modreanu într-un articol ulterior propiei cronici, apărut în Gândul către finele lui noiembrie[10] este unul la care merită meditat. Desigur, intervenţiile venite zi de zi, în presa centrală, ţin mai întîi de toate spectacolul şi pe regizorul său în centrul atenţiei. Chiar atunci cînd nu descriu nimic, prin redistribuirea ştirilor despre aşa-zisul "scandal", ele stîrnesc curiozitatea şi provoacă publicul să caute un bilet, iar pe critici să scrie despre ce-au văzut.
 
Pe de altă parte, tactica apărării prin atac, folosită de regizor la adresa unei cronici, produce, la rigoare, un efect pervers. În frenezia marketizării, ca o consecinţă cu dublu tăiş, cea mai avantajată iese, nesperat, Sarah Kane, asupra căreia se vor apleca cu mai mare atenţie cronicarii ulteriori. Tocmai modelul estetic-teatral dominant în România, cel centrat pe metafora regizorală şi nu pe text, face ca, la prima expunere majoră a autoarei, Andrei Şerban să fi funcţionat, involuntar, ca paratrăznet: nu estetica regizorală (de altminteri aplicînd, cum s-a observat, aproape literal cerinţele situaţionale ale textului, pe care e foarte posibil ca unii dintre intervenienţii grăbiţi să nici nu-l fi citit) produce, de fapt, "ruptura" faţă de ceea ce publicul şi criticii percepeau ca familiar. Ci textul însuşi!
 
Sîngele, tortura, drujba care taie piciorul, incestul, schimbarea de sex, şobolanii, spînzurarea sub ochii publicului etc. sînt toate ale autoarei. Iar regizorul se află (desigur, alte rezolvări, şi bune, dar şi rele ori măcar discutabile, îi aparţin) în situaţia de a încasa prin delegaţie reproşurile pe care, cu un deceniu înainte, le încasase Kane pe scenele londoneze. Altfel spus, dacă întoarcem ocheanul către pseudopolemică, exisă ceva adevăr în "nepregătirea" publicului şi a criticii despre care vorbea Corina Şuteu. Public şi critici au fost, prin presiunea publicitară de gradul al doilea (făcută cu voie sau fără voie), pregătiţi în mai mare măsură pentru întîlnirea cu strania autoare, dar şi cu nişte excepţionali actori. Ca dovadă, la Gala UNITER din primăvara lui 2007, Purificare obţinea cinci nominalizări din opt categorii, iar doi dintre actori (Andreea Bibiri şi Cristian Grosu) primeau şi premiile. Rămîne, însă, tot atît de adevărat că pseudopolemica marketizantă şi-a epuizat, probabil, cu această ocazie, cam toate rezervele strategice, pe termen mediu şi (sper) lung.
 
___________
[1]"Andrei Şerban se războieşte cu Caramitru", Adevărul, 7 noiembrie 2006.
[2]Cotidianul, 10 noiembrie 2006.
[3]Cristina Modreanu, "Purificarea lui Andrei Şerban - sex, violenţă şi un strop de poezie", Gândul, 10 noiembrie 2006.
[4]Andrei Şerban, "O scrisoare deschisă", Cotidianul, 12 noiembrie 2013.
[5]Cristian Teodorescu, "Critica după Andrei Şerban - Purificare", Cotidianul, 14 noiembrie 2006.
[6]George Banu, "Scrisoare deschisă către Andrei Şerban - Purificare", Evenimentul zilei, 16 noiembrie 2006.
[7] Nu-mi pot explica nici acum, cum nu mi-am putut explica nici la prima lectură, rosturile frazei din finalul pasajului referitor la spectacolul lui Warlikowski - una pe care-o găsesc stupefiantă, fie şi pentru o intervenţie critică deghizată stilistic în scrisoare personală, dar făcută publică: "Sigur că şi eu, şi tu sîntem mai străini dragostei homosexuale care, de altfel, şi în spectacol e mai puţin sfîşietoare ca la prietenul polonez expert în materie".
[8]Adrian Mihalache, "Dacă dragoste nu e - Purificare", v. Liternet (agenda.liternet.ro/articol/3550/Adrian-Mihalache/Daca-dragoste-nu-e-Purificare.html).
[9] Corina Şuteu, "Cui îi e frică de Andrei Şerban?", Cotidianul, 17 noiembrie 2006.
[10]"Mi se pare genială intuiţia lui Andrei Şerban că în lumea de azi teatrul trebuie să sfîşie, să aţîţe, să provoace prin orice mijloace, ca să le aducă aminte oamenilor că ei nu pot trăi fără el." - Cristina Modreanu, "Paradoxalul Andrei Şerban", Gândul, 23 noiembrie 2006.




 Toate articolele despre Articole diverse
 Toate articolele despre Purificare


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Miruna Runcan


Alte articole

 Amintiri teatrale (II): Albul şi oglinda iubirii - Triumful dragostei, 2005, Octavian Neculai
 Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad în luna aprilie 2017 la Bucureşti, Comunicat de presă
 Amintiri teatrale (I): Un telefon - Hamlet '99, Octavian Neculai
 Program POVEŞTI LA REPLIKA, 2017, Comunicat de presă
 Mesaj pentru Ziua Mondială a Teatrului, 2017, Isabelle Huppert , traducere de Alice Georgescu
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer