Cînd am văzut, în 2007, Across the Universe, am ieşit din sala de cinema înainte de jumătatea filmului. "Vreau să-mi mai placă Beatles, totuşi...", i-am replicat colegului cu care eram. Asta după ce, iniţial, m-am gîndit că asortarea cu muzica Beatleşilor poate face orice poveste din lume mai puţin proastă decît e în realitate - nu că I Am Sam, filmul din 2001 cu Sean Penn, ar fi fost o poveste proastă, dar era un exemplu de bună utilizare a unui soundtrack provenind de la o singură sursă.
Scălămbăielile tinerilor actori principali, cu vocalize de tip "Mandy Moore / Hilary Duff / Jessica Simpson" pe partea feminină şi "Backstreet Boys / Westlife / Boyzone" pe partea masculină, au fost decisive pentru a mă ridica de pe scaun după o oră. Ca să nu mai vorbesc de story-ul copiat după Hairspray - ce au Vietnamul şi revolta cu anii 2000, totuşi? N-avem Irak, n-avem Afganistan, n-avem alte alea...?
The Way Some Friends Do
În 2009, am văzut şi Mamma Mia!, cu o strîngere de inimă, ce-i drept. Dar l-am văzut pînă la capăt. O nouă încercare de reciclare a unei trupe în vogă acum trei decenii, dar fără prea mari pretenţii (filmul, poate şi trupa). E şi ăsta o prostie, însă una mai simpatică decît Across the Universe, poate şi pentru că nu cîntă doar tineri tremoloşi, ci cîteva şi cîţiva mari.
În ordinea talentului, Christine Baranski, Meryl, Colin Firth, Julie Walters, chiar şi Skarsgard. În schimb, Pierce Brosnan pare o catastrofă rezultată din încrucişarea unei mioare afone cu un "mutriţionist" actor de telenovelă. Ce te poate ţine pînă la finalul filmului Phyllidei Lloyd e ce spuneam şi mai sus: adică naturaleţea şi ghiduşia (dusă pînă la "improv" pe alocuri) a actorilor-cîntăreţi (cu excepţiile de rigoare) în a glăsui de mama focului pe platourile de carton ce reconstituie o insulă grecească.
Can't Buy Me, Love...
A doua oară, special pentru acest articolaş, am rezistat la Across the Universe. N-a mai părut chiar aceeaşi catastrofă - adică, aceleaşi voci, acelaşi 60's story, dar părînd destul de coerent (poate pentru că l-am văzut pînă la capăt...). O mare întrebare însă tot rămîne, dacă nu chiar mai multe. Care e scopul acestor două filme? Care e publicul lor? Care e mesajul?
Sigur, nu ne-mpiedică nimeni să luăm Mamma Mia! ca pe un simplu amuzament pentru nişte actori plictisiţi de drame(dii) oscarizabile, ori ca pe un prilej de cheltuit bani şi făcut plăceri personale. Dar Across the Universe emană anumite picături de... "suflet profund" pe care cineva le-a pus în el, nişte firicele de sudoare şi o tentativă de viziune. Repet: cu ce scop? De ce n-aş vedea, mai bine, Hairspray, dacă e să vorbim de maturizare, responsabilizare, socializare, implicare, neimplicare, iubire şi, la urma urmei, libertate?
Ticket to... Ring, Ring!
Mă (mai) întreb: ce-or înţelege puştii "din ziua de azi" din astea două musical-uri? Mie, în afară de nervi ori mici delicii vinovate, nu mi-au provocat altceva decît o puternică dorinţă de a da copy-paste la folderele ABBA şi Beatles de pe hard-disk pe mp3-player, de a-mi îndesa căştile în urechi şi de a porni la plimbare prin centru... (... Însă eu nu mai sînt chiar un puşti şi ştiu cu ce se mănîncă - şi Beatles, şi ABBA).
Dar dacă ăsta într-adevăr era un scop, să-i învăţăm pe unii despre anumite muzici mai... muzicale decît drum'n'bass, oare un musical puternic fixat temporal şi unul complet auto-luat în balon erau cele mai bune unelte? Nu ştiu. Încă mă întreb.