Pentru a mai pune benzină pe foc, Jean-Henri este convins că între el și eroul lui Marker, Davos Hanich, există o asemănare incredibilă și că astfel el a fost oarecum destinat să joace varianta tînără a lui Davos în filmul lui Marker. Da, pare complicat. Și de multe ori, faptul că Dominique Cabrera nu folosește titluri pentru a desemna cine vorbește într-un moment oarecare face ca povestea, de multe ori, să se piardă puțin în detalii prea generoase. Cu toate acestea, Dominique reușește să ne convingă că este cel puțin ciudat că Davos Hanich (ori Bou Hanich, așa cum era cunoscut înainte de a lua numele centrului de detenție din Elveția în care a fost trimis după emigrare) a fost născut în aceeași zonă ca și... ați ghicit, membrii familiei Cabrera, și deci, Jean-Henri. Cînd aflăm aproape cu respirația tăiată că mama lui Jean-Henri a fost îndrăgostită în tinerețe de un Bou Hanich, aceasta i-ar face aproape rude, dacă nu ceva mai mult. Revelațiile rudelor lui Dominique cad așadar ca niște bombe, care, împreună cu amintirile prietenilor lui Marker care au asistat sau nu la filmări și se perindă prin studioul de montaj, face demersul din ce în ce mai exciting pe măsură ce se derulează filmul. Într-adevăr, abordarea lui Dominique pare de-a dreptul una de policier, ceea ce face ca filmul său să fie receptat cu cel puțin cu tot atîta plăcere ca originalul lui Marker.
Urmând capriciile regizoarei și răsfățându-mi-le pe ale mele, I went on a personal tangent, consolidând o bănuială mult mai timpurie că Davos ar arăta ca starul de la Bollywood, Dharmendra, un actor care mi-a marcat propria copilărie cu o memorie de neșters, precum cea a tânărului erou al lui Marker. Fața lui Dharmendra din Lanțul amintirilor, o extravaganță à la Bollywood care a rulat în tot estul socialist în anii '80, pare să desemneze universal acel je ne sais quoi care face un spectator să se îndrăgostească de cool-ul suav al vedetelor de film. Davos are aceeași alură și acest lucru deschide un rabbit hole de proporții (unul pe care Marker însuși l-ar adora) și unul pe care Cabrera îl oferă cu atîta lejeritate în documentarul său.
Întorcându-ne la documentar, spre finalul lui asistăm la un act aproape deus ex machina cînd Dominique reușește să pună mîna pe negativul lui Marker și să vadă celelalte cadre trase cu acea familie misterioasă întoarsă cu spatele la aparat. Iar în ultimele dintre acele cadre fatidice, mama începe să se întoarcă puțin cîte puțin pînă cînd... și totuși, să nu divulg finalul. Doar atît mai trebuie spus că regizoarea reușește să ne prindă în demersul investigativ atît de puternic că se poate juca pînă și cu percepțiile noastre despre imagine. În final, nu știm dacă să dăm crezare bizarei coincidențe sau nu. Uneori, sîntem perfect convinși că toate aceste povești sînt pur și simplu niște invenții ale debordantei imaginații a personajelor. Sau cel puțin proiecții pe care adulții nostalgici le-ar putea avea pentru copilăria lor, mai ales că în această copilărie au fost implicați în conflicte politice și sociale ce au văzut decolonizarea Algeriei și războiul de independență din anii 1960.
Oricare ar fi adevărul, filmul este puternic deoarece, pe baza a ceea ce poate fi considerat ori falsitate inocentă ori adevăr, opera lui Cabrera ne ține lipiți de ecran timp de 104 minute. Ea nu ne poartă doar prin istoria întregii familii oferindu-ne fragmente revelatoare din viața lui Chris Marker alături de colaboratorii săi, ci ne face să ne întrebăm pe bună dreptate dacă imaginația, memoria, coincidența și, nu în ultimul rând, cinematograful nu sunt toate legate în moduri misterioase care discută din off, cum ar veni, propria noastră relație cu imaginea surprinsă pe celuloid și "rudele" acesteia digitale. Dincolo de a fi doar relevantă pentru familia Cabrera, investigația de tip policier sondează de fapt relațiile dintre noi prin intermediul imaginii în mișcare sau statice, după caz. Acest lucru dă fotografiei și cinematografiei o putere aproape magică pe care aceste arte începeau să o piardă în era digitală și AI, o putere care nu elimină aceste noi ramificații ale mediului în dezvoltarea sa ulterioară, ținîndu-l totodată pe tărîmul misterului în care s-au născut.
În încheiere trebuie să menționez că, deși este diferit ca și tematică și stil, filmul lui Cabrera este într-un fel comparabil cu recentul documentar al lui Dan Curean, minunatul Pelicule de familie, care tocmai a fost prezentat la Festivalul de Film Documentar Astra de la Sibiu, 2024. Abordările celor doi regizori fac ca ambele filme să insufle un aer de thriller prin faptul că urmăresc istoriile unor familii gravate în celuloid. Prin intermediul imaginii așadar, atît Curean cît și Cabrera reușesc că se dedea cu adevărat unei arheologii media care relevă aspecte calde și dureroase totodată din vieți cu care noi, spectatorii, nu părem a avea la început nimic în comun. Și totuși, pe măsură ce le vedem, imaginile devin o parte intimă a vieților noastre. Deși diferite, ambele filme reafirmă așadar puterea cinematografului și ne deschid apetitul pentru a investiga o istorie (a filmului, a propriului nostru trecut?) care, ne dăm seama, nu o cunoaștem aproape deloc.
Le cinquième plan de La Jetée / La Jetée, the Fifth Shot
Franța, 2024, 104 minute
Regia: Dominique Cabrera
Imaginea: Karine Aulnette / Montaj: Sophie Brunet, Dominique Barbier / Producător: Edmée Doroszlaï / Sunet: François Waledisch, Nathalie Vidal, Elias Boughedir / Muzica: Béatrice Thiriet, Oscar Turbant, Élise Bertrand.