Trei lentile, o singură Americă - The Apprentice, Civil War și Megalopolis

Una dintre cele mai vehiculate știri ale toamnei 2024 este realegerea lui Donald Trump ca președinte al Americii. Cea mai înaltă funcție de răspundere politică din lume. Fotoliul de la Biroul Oval este cel din care, urmând tradiția începută cu finele celui de-Al Doilea Război Mondial, se decide soarta lumii occidentale. Și nu numai, întrucât statutul de mare putere al Statelor Unite face ca ecourile deciziilor de la Casa Albă să fie simțite pe tot globul.

Rezultatul scrutinului prezidențial este poate cel mai stringent simptom al polarizării care se adâncește în interiorul poporului american. Al unei prăpăstii care s-a deschis între grupuri sociale din ce în ce mai îndârjite, urmând o agendă extremă și fiind gata să comită acte de violență pentru a o impune. Este simptomul unei societăți care sufocă și, treptat, începe să ucidă ideea de dialog.

Una dintre cele mai puternice forme de comunicare și una dintre principalele platforme de lansare a dezbaterii sociale este arta. În mod esențial, arta este rezultatul instinctului omenesc de a discuta despre tot ceea ce există în lume.

Arta poate să anticipeze mersul omenirii. Poate să nască dezbateri ample și să ofere perspective profunde asupra lumii. A ne îndrepta atenția spre această voce, colectivă prin numărul și puterea manifestărilor sale, este esențial pentru a înțelege forțele care modelează mersul istoriei.

Vorbind despre America de astăzi și, prin influența ei globală, despre întreaga lume, se disting trei filme realizate în 2024: The Apprentice, în regia lui Ali Abbasi, Civil War, în regia lui Alex Garland, și Megalopolis, în regia lui Francis Ford Coppola.

Folosind ideile și mesajele acestor producții, voi încerca să citesc fenomenele care tulbură astăzi societatea americană și ale căror ecouri sunt sau urmează să fie resimțite în întreaga lume. Sunt trei lentile prin care trei autori, fundamental diferiți ca stil, au privit, în esență, aceeași Americă.

Arta este zădărnicită de sens dacă ipotezele formulate și proiecțiile pe care le schițează rămân fără un răspuns din partea celor care o consumă. Se poate spune că arta schimbă societatea doar dacă reușește să trezească frământări și să conducă la perpetuarea ideilor. Dialogul nu există fără structura esențială formată din transmițător și receptor.

 Trump și chipul din spatele măștii - "Noul Moise" -  The Apprentice

Jim Caviezel (cunoscut pentru interpretarea Mântuitorului din The Passion of the Christ / Patimile lui Hristos, în regia lui Mel Gibson) a spus recent într-un interviu că Donald Trump este "noul Moise". Așadar trimis de Dumnezeu să mântuiască poporul american și să îl conducă într-o epocă de aur.

Cine este Trump? Cu acest portret, noul film semnat de Ali Abbasi, debutat la Cannes în primăvara lui 2024, face o treabă impecabilă, bine documentată și asamblată într-un thriller politic aflat stilistic undeva între Succession și The Wolf of Wall Street. Filmul a fost puternic atacat de Trump și de echipa sa de campanie, care au încercat să-i acționeze pe producători în justiție și să-l cumpere printr-un distribuitor asociat, urmărind să-i blocheze lansarea.
 

Sebastian Stan îl întruchipează fără cusur pe tânărul milionar american care, cu un instinct nativ pentru bani și putere, nu cunoaște nicio limită în a-și atinge țelul. Îndrumat de cameleonicul Roy Cohn, avocatul tatălui său (un briliant Jeremy Strong, în prima apariție după sfârșitul Succession), Donald Trump învață să urmeze un traseu politic în care "câștigătorul ia totul". Devenit un maestru al jocurilor de culise, își însușește rapid cele trei reguli de bază ale vieții la care visează: să fie mereu în ofensivă, să nege orice acuzație și să nu se recunoască niciodată înfrânt. Abordare cu care deja ne-a obișnuit.

În cele din urmă, demonstrează că este un ucigaș pur-sânge: își devorează maestrul, un Roy Cohn din ce în ce mai bolnav și neputincios, își supune în cel mai brutal chip soția și afirmă, prin atitudinea bine-cunoscută, ceva ce știrile și ecranele ne-au făcut deja cunoscut în ultimul deceniu: nu există alt personaj în viața lui Donald Trump în afară de el însuși, iar miza existenței sale nu va fi niciodată binele altcuiva.

Ales în cel mai democratic mod, exprimat de poporul american printr-o procedură cât se poate de civilizată, el nu va fi un intrus la Casa Albă. El este liderul pe care America l-a dorit. Așadar, liderul pe care societatea l-a pus în fruntea sa și l-a însărcinat să o conducă.

Trump reprezintă un element din societate, devenit majoritar după cum se vede, pentru care dialogul și conviețuirea pașnică împreună cu semenii, indiferent de identitate și convingeri, au devenit din ce în ce mai străine. Pentru care a venit vremea "să se facă ordine" și pentru care "lucrurile trebuie să fie la fel ca înainte". Această viziune, din ce în ce mai specifică ambelor tabere de la vârful puterii, împreună cu cei mai înflăcărați dintre susținătorii lor, nu face decât să erodeze construcția democratică obținută în urma deceniilor de colaborare și pașnică tranziție a puterii.

Democrația conține și sâmburele propriei distrugeri: oamenii au mereu libertatea să aleagă un tiran. În momentul în care haosul devine de nestăpânit în societate, ei vor alerga către un lider al haosului, care întruchipează propriile lor porniri către răsturnarea ordinii și către contestarea valorilor existente. Iar acesta poate fi sfârșitul libertății individuale, găsit tocmai cu instrumentele acestei libertăți.

 Războiul ca rezultat al haosului - finalitatea morții dialogului -  Civil War

La fel cum democrația conține în ea sâmburele propriei distrugeri, așa și haosul conține în el sâmburele războiului. Mai mult decât atât, războiul este o urmare firească a instalării haosului în societate și unul dintre cele mai vechi chipuri ale omenirii. Istoria civilizației nu există fără istoria războiului.

Riscul pe care îl poartă polarizarea din ce în ce mai puternică a societății americane, cristalizată democratic prin realegerea lui Donald Trump, este, după cum am evidențiat mai sus, moartea dialogului. Moartea oricărei forme de comunicare între indivizi, a oricărei punți de înțelegere peste ideologiile sau identitățile în care se izolează grupurile sociale, respingând orice amestec exterior și amenințând chiar să conducă acte de agresiune asupra celor cu perspective diferite. Să nu ne amăgim, riscul era prezent și dacă cealaltă tabără ar fi ieșit învingătoare. Aici nu este vorba despre cine are dreptate, sau a cui perspectivă are întâietate în eficiența mijloacelor propuse, ci despre diluarea mecanismului uman care, în urma unor perspective diferite asupra aceleiași realități, îndeamnă la comunicare, și nu la conflict.
 

În Civil War, Alex Garland aduce pe marile ecrane un scenariu de război civil contemporan. Acesta se petrece între facțiuni americane amintind de forțele unioniste și confederate din secolul al XIX-lea.

Două lucruri șochează la film și îl impun ca o vizionare obligatorie. În primul rând, totul se petrece într-un viitor foarte apropiat, atât de apropiat încât vorbim de fapt despre aceeași lume în care trăim și noi. În al doilea rând, aspectul producției este unul de film documentar: nimic neverosimil nu intervine între spectator și ceea ce vede, nimic nu sugerează că acțiunea este ruptă dintr-un univers alternativ.

Cele două dimensiuni trasate de aceste decizii sunt familiaritatea și probabilitatea. Ne putem imagina cum ar arăta un război civil american. Și, mai mult decât atât, bazat pe fierberea din sânul societății, ne putem aștepta să se întâmple.

Scenariul în care cea mai mare democrație a lumii devine teatru de război, iar în capitala Declarației de Independență conflictele se rezolvă cu mitraliera, are o doză de probabilitate. Nu mare, dar cu siguranță îngrijorătoare.

Ficțiunea poate deveni realitate, iar Alex Garland, în colaborare cu Kirsten Dunst, în rolul unei jurnaliste de război care călătorește prin America devastată, reușește să ne convingă că dezbaterea despre viitor și despre cum trebuie căutată calea pașnică a rezolvării tulburărilor sociale este fundamentală și nu poate fi amânată.

Arta se dovedește încă o dată în măsură să ridice întrebări legate de mersul societății, și, mai mult, să le susțină prin argumente vizuale, de necontestat, aducând aminte de alte dezastre similare din istoria omenirii.

Chipul Americii după a doua epocă Trump va depinde în mod fundamental de felul în care aceasta va reuși sau nu să se întoarcă tocmai la valorile care i-au pus bazele: libertatea individuală și conviețuirea pașnică. Rolul pe care arta poate să-l joace în procesul de căutare a noului echilibru social este strâns legat de disponibilitatea pe care oamenii o vor avea față de manifestările ei și de întrebările pe care le ridică. Dacă acestea nu-și găsesc răspunsul, comunicarea fiind suspendată prin absența receptorului, atunci impactul nu va exista.

 Construcția unei noi societăți - dialogul despre viitor -  Megalopolis

Civil War, oferind un scenariu al stăpânirii haosului peste ruinele Americii, argumentează ceea ce Catillina, personajul lui Adam Driver din ambițiosul tur de forță al lui Francis Ford Coppola, afirmă tunător de la înălțimea noii sale construcții. Se adresează mulțimii ca un adevărat profet (artistul, în totală opoziție cu acest "nou Moise" întruchipat de Trump): "We are in need of a great debate about the future!" - "Avem nevoie de o mare dezbatere despre viitor!" Și exact asta face Megalopolis.
 

Proiect de suflet pentru legendarul regizor american, filmul face o foarte izbutită paralelă între Statele Unite și Imperiul Roman, lume în care își găsesc originea multe dintre fundamentele societății de astăzi. Coppola atinge un lucru esențial: mecanismele puterii rămân neschimbate, iar dinamica ordine-haos este în mâinile omului încă de la începuturile lumii, modelând civilizația și felul în care noi, ca indivizi, ne construim existența.

În esență odisee despre creație, moștenire și curaj, filmul se avântă într-o arenă dominată de forțe îndârjite una împotriva celeilalte și care amenință să zguduie temelia lumii. Pe de-o parte, tabăra conservatoare pledează pentru păstrarea liniei cunoscute de dezvoltare, iar, la umbra ei, o conspirație amenință s-o prăbușească până și pe aceasta, iar, pe de altă parte, tabăra ambițiosului Caesar, întruchipând inovația și progresul, pledează pentru găsirea unui nou drum, mai bun și mai luminos, pe care societatea să-și îndrepte pașii, luptând să construiască un oraș revoluționar care va găzdui această schimbare profundă.

"Only when we leap into the unknown we prove that we are free." - "Doar atunci când pășim în necunoscut dovedim că suntem liberi." argumentează Catillina, iar exact asta face și Coppola, cu unul dintre cele mai ambițioase filme ale anului 2024, ajutat de o distribuție stelară și îmbinând fără limite toate instrumentele limbajului cinematografic, într-o simfonie aproape psihedelică ce sfidează la tot pasul convențiile și încearcă să argumenteze, printr-un stil aparte, propriul discurs revoluționar.

Pledoaria pentru o nouă societate, care, într-o formă sau alta, este vitală și se face încă din Antichitate, sub forma dialogului despre viitor, este esențială. Coppola o identifică perfect, îi dă viață, iar mesajul plin de speranță, venit din partea autorului consacrat pentru The Godfather și Apocalypse Now, este neașteptat și îmbucurător. Cu toate acestea, există o singură problemă esențială pe care filmul o poartă cu sine: autorul său promite un viitor mai bun, dar nu știe, de fapt, cum arată acesta.

Este un oraș auriu și plin de flori soluția reală pentru a înlătura îndârjirea din ce în ce mai puternică a extremelor la care aderă societatea? Este un material misterios și indestructibil soluția pentru a readuce omenirea la masa dialogului și a elimina din spațiul public, cu instrumentele democrației, personajele extremiste care răspândesc intoleranța și discursul violent?

Coppola identifică problema reală a lumii de astăzi. Ea se află în căutarea publică și personală de a depăși criza în care par să se prăbușească democrația și libertatea: nu ajunge să observăm răul, să-l etichetăm și să-l aducem în văzul lumii. Identifică această problemă fără să vrea, tocmai pentru că nu reușește să vină cu o soluție adevărată, verosimilă, care să vindece bolnăviciunea socială zugrăvită. Nici nu are cum, întrucât nu stă în mâinile artistului să găsească răspunsuri, ci să pună întrebări. Iar întrebări, Megalopolis nu se ferește să pună.

Toate cele trei filme au fost lansate înainte de alegerile 2024 din Statele Unite. Împreună cu ele s-au produs nenumărate manifestări artistice, s-au scris articole și s-au ținut dezbateri: asta nu a împiedicat accentuarea îndârjirii dintre cele două tabere și victoria detașată a lui Donald Trump, cu mult mai evidentă decât cea în fața lui Hillary Clinton. Dovadă că receptarea operelor nu este garantată nici de notorietate, nici de premii și nici de sinceritatea artistului. Dacă societatea îmbrățișează sau nu acest tip de conversație despre lume, este la latitudinea fiecărui individ. Dar a ridica problemele nu este de ajuns pentru a le vindeca.

Așadar, simplul dialog despre viitor nu este suficient. Poate fi un pas în direcția cea bună, cu condiția ca toată lumea să ia parte la el. Altfel, va ajunge și el o extremă, iar arta riscă să-și găsească propriul spațiu închis, cu granițe trasate ferm și care nu suferă intruziuni de niciun soi. Să se alăture ea însăși cauzelor polarizării.

Dialogul fără acțiune nu valorează mare lucru, întrucât ideile bune rămase în mințile gânditorilor și sociologilor nu se luptă în niciun fel cu haosul care riscă oricând să cuprindă societatea. Ordinea și construcția trebuie susținute activ, iar arta, dacă nu generează idei care, la rândul lor, să genereze acțiuni, nu schimbă nimic. Dacă la ipotezele ridicate de artiști, la întrebările puse de aceștia, nimeni nu formulează niciun răspuns, atunci arta nu schimbă nimic. Și, mă întreb, la ce mai e bună arta dacă nu schimbă nimic?

Trei cineaști diferiți urmăresc, prin stiluri aparte și narațiuni pe care le-au adaptat propriei înțelegeri asupra cinematografiei, aceleași simptome îngrijorătoare ale societății americane și, să nu fim amăgiți, ale întregii lumi: ascunderea oamenilor în spatele falșilor profeți, cărora le este ușor să promită un bine nemaivăzut când urmăresc exclusiv binele personal, riscul ca polarizarea și moartea dialogului să degenereze în război, iar omul să-și piardă libertatea cu instrumentele propriei sale libertăți. Deși vitală pentru progres și speranța într-o societate mai bună, dezbaterea despre viitor nu este utilă dacă nu găsește soluții concrete și dacă rămâne la nivel ideal.

Dacă întrebările artei nu își găsesc răspuns în societate, iar arta nu reușește să nască schimbare, atunci arta este zadarnică. Dacă individul nu reușește să se lase ghidat de aceste întrebări, de aceste ipoteze, atunci înseamnă că individul și-a pierdut busola pentru viitor. Arta, strâns legată de spiritul omului, poate deveni zadarnică doar dacă omul își pierde spiritul. Dacă acest lucru se întâmplă, nimic nou nu se mai poate construi, iar haosul și distrugerea devin inevitabile. Ar însemna amurgul civilizației.

Aleg să închei cu speranța că omenirea nu și-a pierdut spiritul, iar întrebările artei își găsesc totuși răspuns. La fel ca și Coppola, însă, nu pot deocamdată să ofer un scenariu pentru o lume mai bună. Altfel, așa cum foarte bine sunt amintite cuvintele lui Rousseau în Megalopolis, omenirea va muri de civilizație.