E drept că lentoarea e căutată: în prima parte a filmului îl vedem pe Cristi (un tânăr polițist) filând un elev suspectat că face trafic de droguri, scriindu-și rapoartele, mâncând (era să zic în liniște, dar în camera de-alături cântă Mirabela Dauer butonată în buclă de soția sa...), făcând anticameră la șefu'. Dar este și găsită: în toate aceste fapte cotidiene, descrise în timp real. În așteptare, în nemișcare și în rutină.
Să ne-nțelegem: Porumboiu nu descoperă apa caldă! Insistența comentatorilor pe "găselnița" timpului real este cumva comică: cinematograful modern, de la Antonioni (vezi L'avventura) la Wenders (vezi Der Stand der Dinge / Starea lucrurilor), a întins deja răbdarea noastră până în punctul în care unii dintre noi am ajuns să savurăm "timpii morți"... Până la urmă, e o chestiune de temperament: ceea ce unora le poate părea plictisitor, altora li se poate părea pasionant - și, așa cum unii cască la Antonioni, eu, recunosc, casc la multe din filmele numite "entertaining". Poate trebuie reclamat și dreptul de a nu dori să vezi numai genul numit "entertaining": slavă Domnului, există destule filme din care poți să alegi, iar cele mainstream sunt incomparabil mai multe (de aia se și numesc așa). În chestiune este dreptul unui cineast de a căuta un drum departe de cărările bătătorite. Dreptul de a risca. Dreptul de a nu fi pentru toate gusturile. Pe scurt: dreptul de a fi "dificil".
O altă capcană în care-au căzut unii comentatori este aceea de a lua de bun ce a declarat Porumboiu. În câteva din multele interviuri apărute după Cannes (și după TIFF), acesta a declarat că filmul său este "realist". Nu "neo"(-realist), nu "hiper"(-realist), nu "supra"(-realist) și nici "minimalist"(-realist): realist pur și simplu! Ce-i drept, Vasluiul este realist - este orașul pe care Porumboiu îl cunoaște ca-n palmă, unde și-a plasat acțiunea filmelor. Filajul este realist -"Porumboiu are un prieten polițist" (realist, deci!) care l-a învățat cum e treaba cu urmărirea. Decorul secției de poliție este realist (deși Anca Grădinariu l-a "denunțat" că nu este - ce caută acea tablă în biroul șefului?!) - în anticameră la șefu' se stă și se așteaptă (timp real = timpi morți). Cristi se mișcă realist - mersul lui Bucur este cel mai spectaculos body language al unui actor român (aștept să fiu contrazis!). Sorbitul ciorbei e realist, vânzătoarea de la magazinul de lângă groapă e realistă, secretara lu' șefu' e realistă, Mirabela e realistă... Ce nu e "realist"?!
Restul.
Conceptul.
"Desenul din covor".
Polițist, adjectiv e un film abstract - la fel de abstract ca o construcție filozofică sau un tablou de Kandinski. Este despre cuvinte, despre compromisuri, despre supravegheri - și pedepse, vezi Foucault. Dar, pentru a face toate aceste lucruri "savante" inteligibile, Porumboiu a trebuit să le ancoreze în concret. Nu "realismul" este mobilul său: acesta este doar umplutura. Halca de viață nu este interesantă în sine - decât, eventual, dacă ești sociolog sau ai un fetiș pentru timpii reali (morți); interesantă este combinația acelui desen abstract cu lucrurile cotidiene pe care le recunoaștem în film. Pentru că, de fapt, acea halcă de viață - acesta e și paradoxul - nu te face să empatizezi cu ea, deși e-n așa hal "ca-n viață"; odată ce ai mutat-o pe un ecran, ea devine semn. Lentoarea devine punct fix. Așteptarea devine "A".
S-a mai spus despre film că evacuează semnul (convenția). Într-adevăr, cuvintele sunt semne - și vedem în, deja, celebra "scenă a DEX-ului" că ele își pierd înțelesurile îndată ce sunt rostite cu voce tare, dintr-un dicționar... Dar, într-o (ultimă) lovitură de maestru, Porumboiu termină filmul său pe imaginea unei table pe care Cristi desenează, cu cretă, schema flagrantului. Și ceea ce vedem pe acea tablă (care este chiar ecranul) sunt semne. Moralmente vorbind, compromisul lui Cristi este o înfrângere (conștiința lui, zăpăcită de DEX și de șef, ia o pauză); din punct de vedere cinematografic, însă, scena este o victorie a imaginii asupra cuvintelor. Abstracția devine ceva concret (o stenogramă de semne albe pe o tablă neagră) și, printr-un gest de o mare cruzime (soarta unui tânăr e decisă ca și cum ai rezolva o ecuație), "realismul" este asasinat cu lovituri de cretă. "Semnul domnește", iar Porumboiu o găsește. Ce? Transcendența.
Citiţi scenariul filmului Poliţist, adjectiv, un volum publicat de Editura LiterNet.