Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Poliţist, adjectiv

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cum mi-am petrecut Poliţist, adjectiv-ul?


ianuarie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Motto: Conştiinţa este un sentiment pe care omul îl are asupra moralităţii acţiunilor sale (http://dexonline.ro).

Cristi: Conştiinţa e acel ceva care mă opreşte să fac ceva rău ce aş regreta după... (Poliţist, adjectiv)
Ca să nu creez un suspans inutil, am să răspund pe scurt întrebării din titlu: urmărind, ca în piesele shakespeariene, o stafie, un duh. Ce duh mă veţi întreba cu circumspecţie, acum, în perioada asta în care abundă ezoterismele. Ei bine, duhul cu pricina e taman conştiinţa poliţistului Cristi, cel desemnat de generic ca personaj principal al filmului. Dar eu vin şi spun: nu, Cristi e doar un figurant care, în majoritatea timpului, mănâncă, umblă, fumează. Adevăratul personaj, cel ce bântuie fiecare cadru (cu sau fără poliţist în el) e conştiinţa lui Cristi (un fel de Jiminy Cricket, ca să rămânem în sfera cinemaului). Cum, n-aţi văzut-o? Păi de-aia v-aţi plictisit la film. Poate că în acest moment mă credeţi nebun ori exagerat de naiv, dar daţi-mi o şansă şi am să mă explic.

S-a scris mult, încă de la apariţie, despre Poliţist, adjectiv. Majoritar laudativ, cu unele rezerve (notabilă cea a Ancăi Grădinariu), ajungându-se însă la o situaţie aparent paradoxală: filmul e apreciat de critici dar nu şi de publicul larg. În comentariile unor cronici, pe forumurile sau blogurile de cinema apare o masă de (presupuşi) cinefili care recunosc, jenaţi sau cu agresivitate, că filmul i-a plictisit groaznic, că povestea putea fi spusă în cincisprezece minute, că sunt prea lungi secvenţele iar cadrele nu semnifică nimic. După ce în primul moment m-am simţit membrul unei elite intelectuale - vezi, eu înţelesesem, mie-mi plăcuse -, a mai trecut ceva timp şi am început să mă întreb dacă văzusem într-adevăr acelaşi film cu "detractorii".

Aşa am pornit să demontez în minte felul în care am receptat filmul, pe viu, la premieră. Era în amintirile de-atunci ceva care mă zgândărea, un sentiment acut că ceva îmi scapă, un fel de contratimp între trăirea interioară şi acţiunea de pe ecran. De ce să fiu impresionat de un tip care se plimbă printre nişte blocuri sordide, sau sprijină un stâlp şi se uită la o casă nou-urâtă, sau scrie rapoarte lungi în limba lemnos poliţienească? De unde atâta tensiune acumulată în mâncatul ciorbei şi fumatul ţigării, tensiune care se descarcă într-un râs nervos odată cu interpretarea în buclă a şlagărului Mirabelei? Şi deodată, brusc, în mijlocul atâtor întrebări, în starea ciudată dintre vis şi trezie, m-a lovit evidenţa: eu urmărisem aventurile conştiinţei, nu pe ale lui Cristi (care poliţist, săracul, nici nu prea are parte de aventuri, filmul nefiind din specia poliţist, thriller sau "de acţiune"). Interesant este însă că poliţistul şi conştiinţa lui au ritmuri şi trăiri contradictorii, şi doar arareori se întâlnesc pe aceeaşi lungime de undă. Sunt un cuplu de gen yin & yang. Bunăoară, în lungile cadre în care Cristi "filează", mănâncă sau fumează, el pare inert, închis în sine, pe un nivel scăzut de energie, dar conştiinţa tocmai atunci se trezeşte la viaţă, atunci îl împunge, atunci cere de la el răspunsuri şi acţiune. Grosso modo, în partea introductivă, până se dumireşte despre mersul "cazului", conştiinţa abia se trezeşte la viaţă (deschide ochii, cască, îşi face o cafea). Ea începe să se facă simţită în biroul procurorului, atunci când Cristi verbalizează prima oară "problema" de conştiinţă. De-acum s-a agăţat de el ca un buldog şi nu-i mai dă pace. Îl pune în defensivă mai ceva ca şeful, îi şopteşte să cumpere timp, să discute cu prietenul turnător, să despice firul în patru până la sensul ascuns al cuvintelor, cu nevasta, cu colegul de birou, să facă ceva, pentru numele lui Dumnezeu! Mecanismele de autoapărare intră şi ele în luptă: nevasta îl trimite pe Cristi la concept, şeful la litera legii, colegul la atitudinea pragmatică. Aşa, buimăcit şi măcinat pe dinăuntru, ajunge Cristi la confruntarea finală cu comandantul Anghelache. Şi-aici, sofistica (sau maieutica, ce-o fi fost) pune la colţ biata conştiinţă individuală, printr-un truc logic, prin ridicare la concept. Adică-i spune: vezi, tu eşti o biată conştiinţă oarecare, individuală, nu eşti Conştiinţa universală, unica, imuabila. Eşti amărâtă, pipernicită şi confuză, habar n-ai pentru ce lupţi. Conştiinţa asta, cu C mare, este o noţiune abstractă, autoritară cât întregul sistem judiciar, pe când slujba lui Cristi e ceva concret, imediat şi perisabil: mâine poate să nu mai fie şi asta ar avea impact direct asupra ciorbei şi nevestei. Abureala semantică de care are parte Cristi vine la pachet cu o teamă concretă. Iar conştiinţa individuală e strivită sub papucul unui concept statuar, prin comparaţie cu care conştiinţa unui poliţist (nici măcar de rang superior) pare o soră săracă şi un pic retardată. Numai bună de lăsat să moară, poate chiar un pic asistată în această direcţie, pentru că eutanasierea conştiinţei e permisă de lege, nu-i aşa? Pe patul de moarte această biată conştiinţă de poliţist primeşte (în secvenţa tenisului cu piciorul) câteva noi lovituri ce-i vor fi fatale. Îngropăciunea ei se petrece în scena finală, cea în care se pune pe tablă schema flagrantului. Aici Cristi e vioi, activ, uşor, pentru că tocmai a scăpat de balastul ăla văicăreţ care era conştiinţa lui. Cortegiul funerar trece prin faţa secţiei de poliţie, cei trei protagonişti se opresc o clipă, salută absent şi trec la acţiune. "Dar uşor, cu grijă", după cum spune comandantul.

Cam aşa am văzut eu filmul, cu sufletul la gura şi ochii la suflet, aşteptând scenele de capă şi spadă, suferind alături de eroul principal (nu e Cristi, v-am mai zis) şi întristându-mă la final. Şi aşa, ceea ce poate părea un episod oarecare în viaţa lui Cristi, în planul conştiinţei lui este o viaţă întreagă. Iar filmul este foarte mult despre moartea sufletului şi foarte puţin despre o anchetă poliţienească banală dintr-un oraş de provincie oarecare. Este şi dramă şi thriller. Dar numai pentru cine poate vedea în orice cadru aburul acela fin care se ţine scai de Cristi. Iată de ce eu şi cei care au văzut un film realist cu acelaşi titlu n-am fost în aceeaşi sală. Pe aceia-i înţeleg dacă s-au plictisit. Mergeau pe-o pistă falsă, aşa cum se întâmplă adesea în filmele poliţiste.

În concluzie, în opinia mea, Porumboiu a reuşit primul film în care personajul principal nu apare în nici un cadru (cel puţin pentru privirile profane). Iar asta e curată magie.

Citiţi scenariul filmului Poliţist, adjectiv, un volum publicat de Editura LiterNet.




 Toate articolele despre Poliţist, adjectiv


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Radu Enescu


Alte articole

 Producţie, film - Metabolism, Lucian Maier
 10 ani cu filmul românesc. Episodul 9 - Anul 2009, Iulia Blaga
 Despre timp, spaţiu, cultură şi Corneliu Porumboiu. În două părţi - Poliţist, adjectiv, Liviu Ornea
 De la negru la alb - Poliţist, adjectiv, Eduard Ţone
 Gânduri pe marginea unui anumit tip de film (III) - Poliţist, adjectiv, Marian Rădulescu
 Toate articolele despre Poliţist, adjectiv


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer