Cum mi-am petrecut Polițist, adjectiv-ul?

Ca să nu creez un suspans inutil, am să răspund pe scurt întrebării din titlu: urmărind, ca în piesele shakespeariene, o stafie, un duh. Ce duh mă veți întreba cu circumspecție, acum, în perioada asta în care abundă ezoterismele. Ei bine, duhul cu pricina e taman conștiința polițistului Cristi, cel desemnat de generic ca personaj principal al filmului. Dar eu vin și spun: nu, Cristi e doar un figurant care, în majoritatea timpului, mănâncă, umblă, fumează. Adevăratul personaj, cel ce bântuie fiecare cadru (cu sau fără polițist în el) e conștiința lui Cristi (un fel de Jiminy Cricket, ca să rămânem în sfera cinemaului). Cum, n-ați văzut-o? Păi de-aia v-ați plictisit la film. Poate că în acest moment mă credeți nebun ori exagerat de naiv, dar dați-mi o șansă și am să mă explic.

S-a scris mult, încă de la apariție, despre Polițist, adjectiv. Majoritar laudativ, cu unele rezerve (notabilă cea a Ancăi Grădinariu), ajungându-se însă la o situație aparent paradoxală: filmul e apreciat de critici dar nu și de publicul larg. În comentariile unor cronici, pe forumurile sau blogurile de cinema apare o masă de (presupuși) cinefili care recunosc, jenați sau cu agresivitate, că filmul i-a plictisit groaznic, că povestea putea fi spusă în cincisprezece minute, că sunt prea lungi secvențele iar cadrele nu semnifică nimic. După ce în primul moment m-am simțit membrul unei elite intelectuale - vezi, eu înțelesesem, mie-mi plăcuse -, a mai trecut ceva timp și am început să mă întreb dacă văzusem într-adevăr același film cu "detractorii".

Așa am pornit să demontez în minte felul în care am receptat filmul, pe viu, la premieră. Era în amintirile de-atunci ceva care mă zgândărea, un sentiment acut că ceva îmi scapă, un fel de contratimp între trăirea interioară și acțiunea de pe ecran. De ce să fiu impresionat de un tip care se plimbă printre niște blocuri sordide, sau sprijină un stâlp și se uită la o casă nou-urâtă, sau scrie rapoarte lungi în limba lemnos polițienească? De unde atâta tensiune acumulată în mâncatul ciorbei și fumatul țigării, tensiune care se descarcă într-un râs nervos odată cu interpretarea în buclă a șlagărului Mirabelei? Și deodată, brusc, în mijlocul atâtor întrebări, în starea ciudată dintre vis și trezie, m-a lovit evidența: eu urmărisem aventurile conștiinței, nu pe ale lui Cristi (care polițist, săracul, nici nu prea are parte de aventuri, filmul nefiind din specia polițist, thriller sau "de acțiune"). Interesant este însă că polițistul și conștiința lui au ritmuri și trăiri contradictorii, și doar arareori se întâlnesc pe aceeași lungime de undă. Sunt un cuplu de gen yin & yang. Bunăoară, în lungile cadre în care Cristi "filează", mănâncă sau fumează, el pare inert, închis în sine, pe un nivel scăzut de energie, dar conștiința tocmai atunci se trezește la viață, atunci îl împunge, atunci cere de la el răspunsuri și acțiune. Grosso modo, în partea introductivă, până se dumirește despre mersul "cazului", conștiința abia se trezește la viață (deschide ochii, cască, își face o cafea). Ea începe să se facă simțită în biroul procurorului, atunci când Cristi verbalizează prima oară "problema" de conștiință. De-acum s-a agățat de el ca un buldog și nu-i mai dă pace. Îl pune în defensivă mai ceva ca șeful, îi șoptește să cumpere timp, să discute cu prietenul turnător, să despice firul în patru până la sensul ascuns al cuvintelor, cu nevasta, cu colegul de birou, să facă ceva, pentru numele lui Dumnezeu! Mecanismele de autoapărare intră și ele în luptă: nevasta îl trimite pe Cristi la concept, șeful la litera legii, colegul la atitudinea pragmatică. Așa, buimăcit și măcinat pe dinăuntru, ajunge Cristi la confruntarea finală cu comandantul Anghelache. Și-aici, sofistica (sau maieutica, ce-o fi fost) pune la colț biata conștiință individuală, printr-un truc logic, prin ridicare la concept. Adică-i spune: vezi, tu ești o biată conștiință oarecare, individuală, nu ești Conștiința universală, unica, imuabila. Ești amărâtă, pipernicită și confuză, habar n-ai pentru ce lupți. Conștiința asta, cu C mare, este o noțiune abstractă, autoritară cât întregul sistem judiciar, pe când slujba lui Cristi e ceva concret, imediat și perisabil: mâine poate să nu mai fie și asta ar avea impact direct asupra ciorbei și nevestei. Abureala semantică de care are parte Cristi vine la pachet cu o teamă concretă. Iar conștiința individuală e strivită sub papucul unui concept statuar, prin comparație cu care conștiința unui polițist (nici măcar de rang superior) pare o soră săracă și un pic retardată. Numai bună de lăsat să moară, poate chiar un pic asistată în această direcție, pentru că eutanasierea conștiinței e permisă de lege, nu-i așa? Pe patul de moarte această biată conștiință de polițist primește (în secvența tenisului cu piciorul) câteva noi lovituri ce-i vor fi fatale. Îngropăciunea ei se petrece în scena finală, cea în care se pune pe tablă schema flagrantului. Aici Cristi e vioi, activ, ușor, pentru că tocmai a scăpat de balastul ăla văicăreț care era conștiința lui. Cortegiul funerar trece prin fața secției de poliție, cei trei protagoniști se opresc o clipă, salută absent și trec la acțiune. "Dar ușor, cu grijă", după cum spune comandantul.

Cam așa am văzut eu filmul, cu sufletul la gura și ochii la suflet, așteptând scenele de capă și spadă, suferind alături de eroul principal (nu e Cristi, v-am mai zis) și întristându-mă la final. Și așa, ceea ce poate părea un episod oarecare în viața lui Cristi, în planul conștiinței lui este o viață întreagă. Iar filmul este foarte mult despre moartea sufletului și foarte puțin despre o anchetă polițienească banală dintr-un oraș de provincie oarecare. Este și dramă și thriller. Dar numai pentru cine poate vedea în orice cadru aburul acela fin care se ține scai de Cristi. Iată de ce eu și cei care au văzut un film realist cu același titlu n-am fost în aceeași sală. Pe aceia-i înțeleg dacă s-au plictisit. Mergeau pe-o pistă falsă, așa cum se întâmplă adesea în filmele polițiste.

În concluzie, în opinia mea, Porumboiu a reușit primul film în care personajul principal nu apare în nici un cadru (cel puțin pentru privirile profane). Iar asta e curată magie.

Citiţi scenariul filmului Poliţist, adjectiv, un volum publicat de Editura LiterNet.