Despre timp, spațiu, cultură și Corneliu Porumboiu. În două părți - Polițist, adjectiv

Partea întîi, în care un autor necunoscut spune ceva despre filme, în general, iar noi îi comentăm spusa. "Dar pentru ca un film să pară senzațional în ochii spectatorilor, ei trebuie făcuți să creadă cu adevărat în minunile ce li se arată. Și singura metodă e să renunți, de la bun început, la folosirea respingătorului ritm cinematografic actual, la retorica plicticoasă și convențională a aparatului de filmat. Cum poți să crezi, măcar o secundă, fie și în cea mai banală melodramă, cînd aparatul îl urmărește pe asasin peste tot, în travelling, pînă și la baie, unde intră să-și spele mîinile mînjite de sînge?" Dacă nu recunoașteți autorul, cu atît mai bine. Veți fi, oricum, de acord că fragmentul acesta i se potrivește mănușă lui Corneliu Porumboiu. A fost sau n-a fost? și, mai ales, Polițist, adjectiv par să fie exemplificări perfecte ale crezului estetic expus mai sus. Scena formidabilă din A fost sau n-a fost?, în care, mai mult de douăzeci de minute, o cameră fixă filmează din față trei oameni care stau la o masă și vorbesc, e depășită numai de interminabila filmare a polițistului Dragoș Bucur în timpul filajului. Mai curajoasă încercare de a da substanță, trup, carne timpului, eu n-am văzut - dar nici nu pretind că sînt la curent cu tot ce e experiment în film.

Nu știu dacă Porumboiu a vrut să pună în operă vreo teorie despre timp, despre cum poate fi simțită, nu sugerată, curgerea lui, sau a avut, pur și simplu, intuiția acestei posibilități de a face film. Toată lumea vorbește cu nonșalanță despre spațiu-timpul despre care a auzit la orele de fizică sau matematică, dar, de imaginat, nu știu cîți și-l pot imagina. Deliberat sau nu, filmul lui Porumboiu propune un mod de a înțelege spațiu-timpul. Las la o parte faptul că Polițist, adjectiv are și poveste, are și miză morală, este și o meditație asupra concreteței cuvintelor - nu e "doar" o propunere estetică. Și totuși, am văzut și auzit inclusiv oameni de meserie sincer revoltați. "Și-a bătut joc de actori, de public! Nu se întîmplă nimic în filmul ăsta." De acord, nu e un film ușor, nu pleci de la el ca de la Casablanca, zicînd un "da, domne, mi-a plăcut" și fredonînd o melodie. Dar să n-ai barem un dram de îndoială, o cît de mică bănuială că, deși n-ai înțeles tot, omul voia să spună ceva? Ar fi, oare, scandalos ca, după un film ca acesta, să mergi acasă și să citești una, două cronici în reviste serioase, nu în ziare de scandal, apoi să mai încerci o dată filmul?

În paranteză fie spus, dacă mai mulți ar proceda așa, poate nu s-ar mai lăsa criticii de meserie. Cum poți fi actor (și încă bun) și să nu pricepi nimic din filmul ăsta? Dar cum e posibil ca actori (repet, foarte buni) să nu priceapă mare lucru nici din teatru, uneori nici din spectacolele în care joacă? O fi vorba despre cultură? Mister.


Partea a doua, în care aflăm identitatea autorului din Partea întîi, el mai spune ceva și noi mai facem cîteva comentarii. Așadar, continuarea citatului: "De aceea, chiar înainte de a-și începe filmul, Salvador Dali va lua măsuri severe de imobilizare a camerei de luat vederi, care va fi bătută în cuie pe pămînt precum Cristos pe cruce. Acțiunea iese din cadru? Cu atît mai bine! Publicul are să aștepte angoasat, exasperat, anxios, cu răsuflarea tăiată, tropăind extaziat sau, poate, plictisit, ca acțiunea să revină în «cîmpul vizual»" (Jurnalul unui geniu). E prea radicală viziunea lui Dali despre filmul pe care, din păcate, nu l-a făcut niciodată? Probabil. O mai îndulcește, e dispus să umple timpul spectatorului cu produsele prodigioasei lui fantezii, cu imagini fără nici o legătură directă cu acțiunea. Sigur, asta nu mai are nici o legătură cu filmul lui Porumboiu, dar n-ar fi interesant de văzut așa un film, măcar unul? A, să nu uit: Dali scria frazele astea în iunie 1953.

Aproape șaizeci de ani mai tîrziu, beoțienii strigă la Porumboiu care, oricum, nu duce experimentul pînă la radicalismul lui Dali. Cu toții am fost învățați, la școală, că există o artă pentru care trebuie să te pregătești, că nu-l guști pe Mallarmé ca pe Coșbuc, pe Ion Barbu ca pe Alecsandri. De ce or fi avînd unii impresia că pentru film nu trebuie nici pregătire, nici cultură, nici imaginație, nici măcar bunăvoință? La Hollywood, birjar, la Hollywood!

Citiţi scenariul filmului Poliţist, adjectiv, un volum publicat de Editura LiterNet.