Suntem în prag de toamnă şi anul cinematografic 2009 nu sare din rând: câteva succese internaţionale, câteva premiere naţionale, filme care se codesc să iasă pe ecrane, proiecte antamate dar nefinalizate încă.
Mă suspectez uneori că am idei puţine dar fixe, riscând să plictisesc interlocutorul. Una, însă, nu-mi dă pace. E vorba despre faptul că industria cinematografică românească nu profită din plin de acest moment providenţial când se află pe val (datorită unui nou val de cineaşti), când festivalurile îi aşteaptă filmele, critica le laudă, iar spectatorii (cel puţin cei internaţionali) le aplaudă. Scuze se găsesc berechet şi, ce e drept, unele destul de întemeiate. Că Ministerul Culturii nu se omoară de dragul filmelor şi, mai ales, al cineaştilor şi că e fericit să delege responsabilităţile către Centrul Naţional al Cinematografiei, acea structură-tampon menită să ţină la distanţă o breaslă nu tocmai paşnică, în care înfloresc râcile şi invidiile. Că nu sunt bani şi că orice proiect trebuie să treacă prin furcile caudine ale concursurilor organizate de CNC pentru acordarea unui credit teoretic rambursabil. Că algoritmul acestor concursuri se află sub semnul aleatoriului, astfel încât primăvara ajunge să fie în septembrie şi toamna în ianurie anul următor. Că regulamentul aceloraşi concursuri are mari lacune, inadvertenţe şi capcane. Că alţi finanţatori care să completeze bugetul se găsesc cu greu. Că în anume zone ale producţiei nu prea suntem experţi, astfel încât, dacă vrei să ai o bandă sonoră competitivă trebuie să dai o fugă până la Paris. Că raportate la costuri, încasările din România sunt infime, aşa că e vital să ai un distribuitor străin care să-ţi vândă produsul în alte teritorii, numai că aceşti distribuitori se orientează după palmaresul sau măcar după ecourile filmului respectiv în festivaluri, aşa că publicul românesc poate să aştepte mult şi bine premiera. Şamd.
Aş fi de acord că aceste necazuri sunt inconturnabile, dacă în România nu ar exista şi cineaşti care lucrează constant: anul şi filmul (sau aproape). Aş avea două exemple: unul din tânăra generaţie - Radu Muntean, celălalt din vechea gardă - Mircea Daneliuc. Nu discutăm aici rezultatele celor doi profesionişti (calitate care nu poate fi contestată nici unuia dintre ei), nici faptul că Muntean este un cineast în ascensiune, iar Daneliuc ar face mai bine să se oprească, ci constatăm doar că, în ciuda complicaţiilor amintite se poate menţine un ritm mai alert.
După cum consemnam în introducere, 2009 e trecut bine de jumătate. Până în septembrie, ritmul premierelor a fost acceptabil: au ieşit pe ecrane 6 titluri (Pescuit sportiv, Weekend cu mama, Cea mai fericită fată din lume, Marilena, Carol I, Poliţist, adjectiv) din cele circa 14 preconizate. Festivalurile s-au arătat mai puţin generoase deşi oferta românească a aliniat nume de top precum Mungiu şi Porumboiu, pe care Cannes-ul a găsit de cuviinţă să-i înghesuie împreună în aceeaşi secţiune. Locarno nu a selecţionat în competiţie decât un scurtmetraj (Palmele de George Chiper), iar la Veneţia am fost reprezentaţi de debutul lui Bobby Păunescu, Francesca, care a deschis secţiunea Orizzonti.
Un semn bun este însă prezenţa cineaştilor noştri în juriile festivalurilor. La Locarno, Adrian Sitaru a judecat filmele din competiţia Leoparzilor de mâine (secţiune care l-a premiat în urmă cu doi ani pentru scurtmetrajul Valuri), iar Dana Duma s-a aflat în juriul criticii (FIPRESCI). La Sarajevo, Anamaria Marinca a făcut parte din juriul pentru competiţia lungmetrajelor şi Marian Crişan din cel pentru scurtmetraje. Performanţa anului (festivalurile de categoria A s-au cam dus, aşa că nu mai au de unde să apară surprize) rămâne premiul obţinut la Cannes de Poliţist, adjectiv.
În ceea ce priveşte restul de premiere 2009, trebuie mai întâi să avem în vedere filmele care şi-au făcut botezul festivalurilor (Amintiri din Epoca de Aur - la Cannes; Cealaltă Irina - la Bergamo; Felicia înainte de toate - la Sarajevo), dar şi altele despre care ştim că sunt gata şi chiar s-au văzut cu anume prilejuri (Călătoria lui Gruber de Radu Gabrea, aflat la TIFF 2008, sau Luna verde de Alexa Visarion şi Caravana cinematografică de Titus Muntean, prezentate în cerc închis la TIFF 2009). Cât despre proiectele aflate în diferite stadii de realizare, lista e lungă şi merită o altă discuţie.