Spaţiu şi responsabilităţi
După ştiinţa mea, capitala scoţiană muntos-marină nu e doar gazda unuia dintre cele mai intrate în tradiţie festivaluri de teatru din lume, nici doar pitoresc impozanta marcă turistică a unui spaţiu îmbăiat în propria istorie. E şi gazda, din 2003, a unei conferinţe internaţionale bianuale, probabil singura de această amploare şi prestanţă din lume, dedicată studiului aplicat asupra publicurilor de film. Ea e organizată de două entităţi care s-au logodit frumos în acest scop: Academia de Film Scoţiană, departament subordonat Universităţii Napier din Edinburgh, şi Edinburgh Film Guild, club al breslei distribuitorilor şi publicurilor de film, parte componentă a Film Society UK, una dintre cele mai solide şi mai consecvente forme de asociere din lume, între cei ce difuzează şi cei care beneficiază de arta filmului.
Ca să vă faceţi o idee, cu toate că e manageriată în voluntariat, Film Society trăieşte, fără pauze, din 1925, are astăzi peste 20.000 de membri, posedă şi administrează, cu asistenţa autorităţilor locale şi a Consiliului Artelor din fiecare regiune britanică, aproape o sută de săli sau multiplexuri, cu repertoriu de actualitate, dar şi cu program de cinematecă internaţională. Altfel spus, Film Society (şi, în particular, Edinburgh Film Guild) e ceva între un enorm ONG şi un club englezesc de connaisseurs, foarte democratic altminteri. Edinburgh Film Guild locuieşte în centrul oraşului, aproape de intersecţia dintre Lothian Road şi Princess Street, în clădirea de început de secol XX a Filmhouse, un multiplex cu trei săli de proiecţie, cu cafetărie-bufet, video & DVD-shop cu preţuri preferenţiale pentru împătimiţii de film de artă, dar şi puzderie de săli de conferinţe, birouri şi seminarii. Filmhouse e deschisă oricui, cochetă şi slujită de profesionişti, de la casieri la preşedinte.
Cine, ce, de ce...
Spre deosebire de alte conferinţe internaţionale de teatru şi film, aceasta nu se desfăşoară pe paneluri simultane, ci preferă să selecteze foarte drastic lucrările participante, astfel încît toată lumea să beneficieze de (şi să dezbată) eforturile de cercetare şi reflecţie ale fiecăruia. Pre-organizarea devine astfel, în spatele cortinei, un proces extrem de elaborat şi obositor: la invitaţia de participare cu lucrări s-au primit peste şaizeci de rezumate şi planuri de lucrări, dintre care organizatorii executivi (gazda noastră, profesor dr. Ailsa Hollinshead de la Academia Scoţiană de Film, şi profesor dr. Martin Barker, directorul de cercetare al Facultăţii de Teatru, Film şi Televiziune al Aberystwyth University - instituţie academică de tradiţie, un fel de Cambridge al Ţării Galilor) au selectat pentru această a treia ediţie a conferinţei doar paisprezece. Ceea ce se obţine, în urma unei atît de aprige trieri, e nu doar o maximă încărcătură calitativă a materialului prezentat, ci şi o atmosferă mai degrabă destinsă, fiecărei prezentări acordîndu-i-se o jumătate de oră de întrebări şi comentarii, în fiecare zi păstrîndu-se, la final, o oră jumătate de dezbateri de sinteză. Participanţii de anul acesta au venit din Germania, Australia, Taiwan, Franţa, România şi, fireşte, Marea Britanie. Condiţia de bază a participării este ca lucrarea prezentată să fie fundamentată - indiferent de temă, direcţie, metodologie sau stil - pe o cercetare empirică primară, din care să se degaje concluziile, fie şi parţiale, de natură teoretică. Ceea ce - nu-i aşa? - ne lămureşte asupra orientării duble, pragmatice şi reflexive, a studiilor de public la momentul actual.
Istorii, locuri, autori...
Şcoala britanică pare, dacă e să iau o primă foaie de temperatură, înclinată către o dimensiune complet absentă în cîmpul românesc, şi anume studiul istorico-sociologic aplicat asupra practicilor de receptare şi consum cultural. De aici şi atmosfera de meditaţie feeric-nostalgică de care autoarea acestui microreportaj s-a lăsat captivată, de cîteva ori pe zi. Doctor Louise Anderson a prezentat, simultan cu eforturile de a reînvia, în haine noi, dar respectînd tradiţia, o celebră sală de cinema din Glasgow dedicată cîndva jurnalelor de actualităţi, studiul său de mentalităţi şi istorie orală, pentru care a intervievat sute de bătrîni despre semnificaţia şi funcţiile jurnalelor de actualităţi cu şaizeci de ani în urmă. Doctor Glen McIver a prezentat o monografie în imagini şi interviuri a unuia dintre locurile dedicate spectacolului cinematografic şi petrecerii timpului liber din Liverpool, complexul Railto, care a supravieţuit de la începutul secolului al XX-lea pînă la sfîrşitul anilor '70. Parfumul spaţio-timpului încapsulat în studiul devenirii publicurilor, cu preferinţele, practicile şi gusturile specifice, s-a degajat ameţitor dintr-o cercetare, paradoxal bazată pe statistici economice de vînzări ale distribuitorilor, dedicată de dr. Trevor Griffith preferinţelor cinematografice ale scoţienilor între 1986 şi 1939.
La fel de spectaculoase s-au dovedit şi două lucrări fundamentate pe procedurile arhivisticii, cea dintîi aparţinîndu-i lui Peter Krämer - cercetător şi curator al arhivei Kubrik - a urmărit reacţiile cinefililor exprimate în peste 6000 de scrisori personale adresate marelui regizor în urma vizionării Odiseei spaţiale 2001, între 1968 şi 1974. Scrisori care, toate, au beneficiat de... răspunsuri din partea regizorului, ale căror copii se păstrează încă. Cea de-a doua, aparţinînd unui grup de cercetare format din tineri doctoranzi - Karl Magee, Kathryn Mackenzie, John Izod şi Isabelle Gourdin-Sangouard - a urmărit pe paliere diverse (politica de marketing a lansărilor britanice, americane şi europene, corespondenţa autorului cu producătorii şi directorii de publicitate, corespondenţa autorului cu spectatorii din diverse ţări, reacţiile de presă etc.) traseul unui film considerat cel mai dramatic eşec personal în opera marelui regizor britanic Lindsay Anderson: Britannia Hospital, comedie satirică realizată în 1984, în plină criză a Malvinelor. Două lucrări s-au ocupat de publicurile de festival, una venind din Taiwan, dr. Hsing Hung Lin urmărind evoluţia şi motivaţiile de participare la un festival dedicat realizatorilor de film femei, cealaltă venind din centrul Angliei, dr. Karen Smith prezentînd istoricul, devenirea, practicile şi motivaţiile de receptare ale unui festival de film alternativ organizat în regim turistic într-o minusculă localitate aflată la 80 de kilometri de Londra, într-o fostă sală de dans şi de concerte pop-rock, The Ballerina Ballroom.
De la statistică la gust, de la industrie media la psihanaliză
Sfera tematică a conferinţei a fost, totuşi, extrem de diversă: o echipă din Germania, dr. Elisabeth Prommer şi dr. Lothar Mikos au prezentat un fragment dintr-un studiu extrem de complex dedicat preferinţelor de selecţie şi receptare ale spectatorilor de film de peste cincizeci de ani din Germania, Marea Britanie şi Cehia. Analiza cantitativă efectuată de cea dintîi a fost reinterpretată calitativ, pe baza interviurilor personalizate, şi apoi transferată în perspectivă teoretică de cel de-al doilea cercetător, rezultînd surprinzătoare concluzii: evident, în spaţiul vest european, practica "ieşirii la cinema" a oamenilor vîrstnici a crescut simţitor în ultimul deceniu, lucru probat, de altfel, şi de felul în care arăta cafeneaua de la Filmhouse la diverse ore ale zilei. Dar şi preferinţele spectatorilor de film de peste cincizeci de ani tind să favorizeze, spectaculos, nu atît proiectele de tip cinematecă, cît filmul nou, în special aparţinînd producţiei naţionale şi / sau europene.
Dr. Karen Boyle a studiat noua practică a vizionării filmelor din repertoriul curent, în săli sau la ore specializate, de către tinerele mame însoţite de bebeluşii lor. Nu e vorba de filme dedicate copiilor, ci de filme obişnuite, numai că în săli pregătite în acest scop (fotolii duble, prevăzute cu măsuţe ataşate pentru coşuleţul copilului sau scaunul special de maşină, spaţii de toaletă cu dotări pentru schimburi etc.) Şi aici, interviurile motivaţionale şi de autoanaliză au oferit rezultate surprinzătoare. Profesor doctor Jane Arthurs a analizat devenirea unei campanii a MTV din 2005, bazată pe filme scurte, pseudo-documentare, dedicată traficului de persoane, ţinta cercetării fiind efectele reale obţinute, în diverse colţuri ale Europei, în urma campaniei înseşi. Profesoara, regizoarea şi cercetătoarea australiană Deb Verhoeven a prezentat reconstituirea documentară (pe baza interviurilor filmate şi scrise) a unui cinematograf provincial din Australia dedicat filmului italian între anii '60 şi '80. Doctor Kerstin Leder a refăcut traseul imaginar al reacţiilor emoţionale mediate de cronicile de întîmpinare, în cazul în care efectul media este refuzul de a vedea un anume film (în particular filme horror sau care degajă, într-o anume secţiune, reacţii de frică sau şoc psihic). În fine, autoarea microreportajului pe care-l citiţi, a exportat, într-o formulă mult amplificată, studiul început în numărul trecut al acestei reviste, dedicat motivaţiilor şi reacţiilor practicanţilor de jocuri video de a vedea sau nu filme inspirate de acestea.
Trivia, comunitatea cercetătorilor, concluzii
Doi patriarhi academici cu feţe de Moş Crăciun, un bonom sangvin şi vorbăreţ, cu ochelari groşi, de "sifoane", cum se zicea în copilăria mea; tinere doamne abia ieşite de pe băncile şcolii, tobă de carte şi încă pradă propriei obsesii tematice, dar şi senin-detaşate doamne mature, pe care lunga practică de catedră le-a învăţat să-şi mascheze rafinat excitaţia în raport cu propriul subiect de căutare. Un reprezentant al echivalentului CNC-ului românesc (mult mai drastic ca înjuratul nostru for, fiindcă, o să rîdeţi, la ei cenzura încă n-a fost desfiinţată legal), plin de umor şi seninătate protectoare, cu care mai toată lumea şueta fără trac. O chinezoaică tînără şi evident implicată activistic, o lesbiană cu voce de rugbist şi performance public de stand-up comedy, adorabilă. O nemţoaică firavă şi ingenuă, de cel mult 26-27 de ani, deja doctor şi aşteptîndu-şi cu emoţie angajarea într-un proiect de grant finanţat de statul britanic (oare cu ce seamănă asta?). Lumea noastră, lumea lor, lume simpatică... Fireşte, seara, la cină, şuşoteli internaţionale despre criză, schimburi de informaţii despre efectele ei într-o ţară sau alta, nelinişti.
Nu, nici conferinţa, nici participanţii nu au fost scrobiţi sau plicticoşi. Asta, în primul rînd, pentru că întreaga organizare (inclusiv grupul de studenţi şi masteranzi voluntari) proba un soi de cald entuziasm faţă de ansamblul cîmpului. Născut din dragoste de film, dar şi din curiozitate cercetătoare aplicată, un demers de felul acesta se constituie la graniţa interdisciplinară - atît de exploatabilă şi la fel de necesară - dintre studiile clasice de film / filmologie şi agresiva cercetare de piaţă a operatorilor de marketing din industriile culturale. Interesant, niciuna dintre practicile academice vecine - aparent polar distribuite - nu e percepută ca fiind "duşmanul" faţă de care trebuie să iei distanţă ca să poţi să-l ataci. Paradoxal, universitarii pe care i-am cunoscut, de la veterani la tineret doctorand sau post-doc, poartă cu ei o împătimire scrutătoare pe cît de hotărîtă, pe atît de senină. Şi tind să cunoască, unii chiar exhaustiv, şi domeniul învecinat, dacă nu cumva chiar provin de acolo (studii de film, respectiv studii de piaţă). Ceea ce îi uneşte - şi tind să cred că e şi ceea ce le asigură galopanta transformare într-o comunitate de cercetare de sine stătătoare, foarte vie şi în plin avînt - e convingerea că, între produsul cultural încapsulat care e filmul şi spectatorul său se petrece mereu un transfer - substanţial şi dublu orientat - de semnificaţie încărcată afectiv. Or, acest transfer se cere cercetat şi sprijinit, în beneficiul tuturor celor care participă la el.