Imboldul dat apariţiilor editoriale dedicate artei cinematografice - prin interesul uşor mai pronunţat şi chiar prin inaugurarea unei colecţii speciale - a eşuat, în mod absolut previzibil, în a sufoca rafturile librăriilor. În acest context, volumul Orient Express - filmul românesc şi filmul balcanic devine un eveniment cu mult peste sensul deja prăfuit al sintagmei, atât în ceea ce priveşte subiectul de anvergură, în genere ignorat (acum blindat cu o documentare solidă, o panoplie generoasă de exemple şi o perspectivă profundă) cât şi prin prezentarea grafică notabilă, îmbogăţită de imagini şi documente de arhivă.
Balcani, balcanism, balcanizare
Plonjarea în fenomenul cultural al Balcanilor pretinde din start cartografierea acestei zone ambigue şi contradictorii. Că ştiam deja sau nu, cu alte cuvinte că ne vine să credem sau nu, Europa s-a născut în Balcani, atât prin etimologia denumirii, cât şi ca noţiune. Pornind de la paradoxul Europei primordiale, transformată ulterior în regiune decupată din continent, Marian Ţuţui reconstituie degradarea conceptului geopolitic în sens peiorativ. Noţiunea de Peninsulă Balcanică, sprijinită la origini pe realitatea geografică şi pe considerente istorice, primeşte din 1918 încoace conotaţii negative. Balcanizarea, utilizată pentru a defini fragmentarea naţionalistă prin eliberarea statelor balcanice de sub otomani, indică devastare cu iz apocaliptic. Delimitarea ca spaţiu european distinct, nu atât geografic, cât conceptual, traduce din perspectivă occidentală imaginea în oglindă a celuilalt, în mod obligatoriu inferior, arhaic, sălbatic: complex asumat, în mod surprinzător, de sud-esticii înşişi. Sintagma mentalitate balcanică decurge în mod logic, desemnând automat un spirit retrograd. Uniformizarea negativistă sub umbrela epitetului balcanic a generat reacţii diverse din partea popoarelor vizate, de la ignorare sau combatere, până la scoaterea ţării din aria de aplicare. Concluzia-motor a studiului este că această paradigmă unificatoare permite o viziune cuprinzătoare asupra unor naţiuni fără legături evidente.
Istorie şi fabulaţie
Întrebarea de căpătâi atinge chestiunea reflectării în artă a Balcanilor. Vorbim oare despre o aproximare superficială din partea străinilor sau de ignoranţa balcanicilor? Orient-Express-ul porneşte din partea occidentală a baricadei - şi implicit a reprezentărilor - intermediate - aproape fără excepţie printr-o călătorie în est, itinerariu mai mult sau mai puţin real. Tabloului informaţiilor, puţine şi aproximative, care circulă în afara spaţiului balcanic, i se adaugă treptat explozia de ţări fictive, 57 la număr conform autorului, ce animă deopotrivă filme, desene animate sau mai nou jocuri video, amestecând denumiri, personaje, evenimente, realitate şi ficţiune. Prin cooptarea localnicilor în echipele de producţie occidentale, aceştia au contribuit benevol la construirea imaginii sălbatice a teritoriului. Totuşi, încă din anii '20 tocmai intruşii locali fac trecerea de la filmele despre Balcani la filmul balcanic, pe fondul iniţial al unei balanţe precare a influenţei dintre cele două. În prezent, în ciuda noilor graniţe şi teritorii, mulţi cineaşti concep spaţiul balcanic ca fiind unitar, unul din multiplele exemple de alegorii unificatoare fiind No Man's Land.
Genuri şi pionieri
A vorbi despre filmul balcanic transformă fiecare capitol într-o incursiune în istoria acestui butoi cu pulbere al Europei, Balcanii. Punctul de pornire înseamnă, aproape fără excepţie, în cele acum 10 popoare balcanice, pelicule impregnate de tradiţie şi ruralism. Grecia perfecţionează melodrama, pentru ei foustanella, la fel ca şi Turcia. Primul gen local al Balcanilor se leagă de aventurile haiducilor şi apoi ale partizanilor, pe fondul primului război mondial. În lipsa unor epopei născute în sânul zonei, cu excepţia Greciei, filmele biografice şi istorice generează un fenomen al mitologizării rapide. Urmează succesiv dictaturile, conflictele interetnice din anii '90, ţiganii şi amestecul etnic, pentru ca, mai recent, globalizarea să nască noile genuri: comedia neagră şi travelogue-ul. Dintre cele două capitole care tratează separat personalităţi, unul este dedicat lui Emir Kusturica şi celălalt fraţilor aromâni Ienache şi Milton Manakia, pionierii filmului balcanic, revendicaţi de şase (!) cinematografii, aceştia considerându-se, de altfel, români.
Tradiţie şi cinematografie balcanică?
Afirmarea şi mai ales confirmarea în bloc a cineaştilor balcanici subliniază necesitatea unei discuţii privind o tradiţie cinematografică. Autorul nu cade în capcana concluziilor generale. Filonul balcanic se regăseşte explicit într-o fracţie a peliculelor, dar o listă succintă rezumă trăsături generale ale filmului balcanic, din care transpare o sensibilitate aparte. În contextul politico-social actual se înscrie şi fenomenul producţiilor transnaţionale care înlătură graniţele. Adăugând ca argumente denumirile improprii ale unor cinematografii locale, Marian Ţuţui tatonează formula cinematograf balcanic, cu menţiunea că, deşi injustă, sintagma Peninsulă Balcanică pare, într-adevăr, imposibil de schimbat.
Orient Express - filmul românesc şi filmul balcanic, de Marian Ţuţui
Editura Noi Media Print,
Bucureşti, 2008.