De la apariţia articolului lui Andrei Pleşu despre filmul lui Mel Gibson The Passion of the Christ, reacţiile la unul & la altul s-ar putea "sistematiza" astfel:
1. articolul e super, iar A.P. are dreptate - filmul e prost (grupul cinefililor "puri & duri");
2. articolul e super, dar A.P. n-are dreptate - filmul e o capodoperă (grupul credincioşilor "puri & duri");
3. articolul e super, dar filmul nu merita atîta atenţie - e mediocru (grup foarte restrîns);
4. articolul e super, dar încă n-am văzut filmul (grup şi mai restrîns);
5. articolul nu e super, iar A.P. n-a prins "şpilul" (grup extrem de restrîns).
Între timp, cele două reviste culturale "pure & dure" (Observator cultural şi România literară) au publicat "dosare" dedicate filmului, H.-R. Patapievici (în B-24 Fun) a scris o analiză nuanţată a lui, Traian Ungureanu (în 22) o apărare afectivo-tehnic/istorică, iar Andrei Gorzo (în L,A & I) un eseu excelent care combate argumentele lui T.R.U. - evident, din perspectivă cinefilă. S-ar părea că nu mai e nimic de adăugat: s-a spus tot ce era de spus, şi încă ceva pe deasupra...
Sau poate că nu; poate că dezbaterea ar putea începe abia de la concluzia textului lui A.G.: "Greşeala este să crezi că un lucru de care ai nevoie este neapărat un lucru bun." Discutabil. Căci filmul "Domnului Mel Gibson" - cum spune, cu perpetuă pietate, Ma(r)ia - e ca rolul Maiei în el: nu-i mare lucru de capul lui, dar face încasări beton. E un fenomen de masă. Ţine de nevoia profundă (şi mereu-actualizată) a multora de a reveni, prin procură, la rădăcinile creştinismului, de a (re)trăi, la modul naiv-magic (fetişist), "patimile": poate fi un film, după cum au fost - de-a lungul istoriei - un altar pictat sau o Pieta sculptată. Suportul este indiferent. Putem regreta, desigur, scăderea calităţii operei de artă - dar asta e o discuţie de specialişti. În fond, filmul este ceea ce este - arta cea mai populară -, iar cel al lui Mel G. a reuşit să "sensibilizeze" mulţimile de creştini. A făcut-o "prost"? Nu mai prost decît suvenirurile kitsch cu Iisus & Fecioara, de vînzare în biserici. Patimile lui Hristos este (mult) mai mult decît un (simplu) film şi (mult) mai puţin; e la antipodul unei "capodopere", dar întoarce la credinţă oameni care nu s-ar întoarce nici morţi să revadă o capodoperă în sala de cinema. Oameni care "au nevoie" de această identificare (rudimentară) cu patimile lui Iisus. Este aceasta o "greşeală"? Paradoxal, necredinciosul din mine zice că nu. Iar bunul gust chiar nu mai contează.