iulie 2004
Ne sunt mai la îndemână dimensiunile palpabile, acelea pe care le simțim direct. Dar mai înainte de cele spațiale, mai înainte de cea a timpului, pare a mai exista una: cea a suferinței. O dimensiune născută o dată cu păcatul originar, cu pierderea paradisului. Pentru că, punând piatră pe piatră, cuvânt peste cuvânt, monumentul istoriei și culturii umane este mai degrabă unul al suferinței.

Filmul lui Mel Gibson ne vorbește exclusiv despre așa ceva. Uneori uităm ce înseamnă suferința. Prea obișnuiți a o vedea în jurnalele de știri, în realități imediate, exhibată în literatură și artă, nu o putem percepe cu adevărat decât atunci când suntem subiecți. Durerea nu o poți simți cu adevărat decât de fiecare în parte. The Passions of The Christ încearcă să ne pună în față o ilustrare a suferinței așa cum apare ea în Biblie, cum poate o citim, direct sau interpretat, fără a avea imaginea limpede a cumplitelor fapte.

Acum sunt momente în care dintre dimensiunile spațiale dispare una, personajele aproape nemișcate care sunt înregistrate de camera de filmat par a fi deposedate de profunzime, aidoma unor cartoane așezate pe rânduri. Iar printre ele glisează un personaj care astfel devine vizibil, tangibil. Descoperim o reprezentare a dimensiunii morale care are la o extremă o întruchipare a diavolului iar la cealaltă pe Fiul Domnului. Între aceste extreme, oamenii se plasează după propria lor voință, mai aproape sau mai departe dar fără a putea evita suferința.

S-a vorbit despre violența exacerbată din acest film. Dar asta este exact menirea lui, de a trece bariera indiferenței noastre, de a depăși crusta de obișnuință. Putem citi versetele biblice dar nu putem percepe esența lor. Acum acele cuvinte capătă materialitate. Andrei Pleșu s-a arătat uimit că un film despre Iisus este interzis copiilor sub o anumită vârstă. Dar când este vorba de suferință, suntem prudenți cu accesul copiilor. Basmele nu conțin așa ceva. Până la anii maturității aproape, fiecare este, după posibilități, ferit de imaginile dureroase ale celor suferinzi, ale muribunzilor.

S-au făcut multe filme despre Iisus și fiecare a vorbit dintr-un alt unghi, fiecare a subliniat alte idei. Sunt, slavă Domnului, destule de ilustrat din Noul Testament.

Ei bine, este plauzibil ca să existe unul care să vorbească exclusiv despre suferința Mântuitorului. Loviturile torționarilor sunt reale. Cum să le ignori? Crucificarea înseamnă cruzime. Cum să treci peste ea? O asemenea clipă de luciditate este chiar necesară într-o lume care adesea devine insensibilă.

S-au făcut glume răutăcioase pe seama apetitului agresiv, pe efectele speciale. Sigur. Am văzut că se poate râde de orice. Pentru cei care nu au nimic 'sfânt', și aici nu mă refer numai la credință ci și la artă, atitudinea de persiflare și autosuficiență este un dat. Pentru cei care sunt esteți, care au convingeri artistice și criterii culturale e trist dacă ironizează din asemenea perspectivă. Pentru că orice altă operă artistică poate fi la fel de bine batjocorită, cu aceleași instrumente și să nu mai rămână "piatră pe piatră".

Filmul acesta a avut până acum o poveste aparte. Poate a fost un calcul strategic menit să aducă fabuloasele câștiguri de care se vorbește, poate nu. Dar a intrat în atenția publicului larg cu mult înainte de apariție mai ales prin polemica stârnită. Poate s-a dorit așa ceva, ca din provocarea unora să se capteze interesul, o adevărată politică de promovare de produs. S-a speculat nu pe film ci pe informații colaterale legate de credința tatălui celebrului actor și regizor. Poate varianta difuzată a eliminat anumite pasaje incriminate, poate a fost vorba de o neînțelegere, eu unul nu știu să spun. Dar ceea ce vedem acum pe ecrane nu atentează deloc la altă credință sau altă seminție. Asta în condițiile unei interpretări oneste a ceea ce se vede. Singura replică sensibilă îmi pare a fi cea rostită de Iisus în fața lui Pilat: "...cine mă dă în mâinile tale are un mai mare păcat". Acolo trebuie identificat numai un om și nu un popor. Caiafa poartă răspunderea acelui gest și în nici un caz un întreg popor. Cine face mai mult de atât greșește. Ar însemna atunci să fie acuzați germanii pentru Hitler, rușii pentru Stalin și iar turcii să fie urîți de multe popoare.

De altfel, mie îmi pare că de fapt Caiafa este un personaj tragic. El privește totul foarte atent. El nu este mânat de patimă ci de conștiință. El apără credința veche și o face riguros. El este îndreptățit în demersul său, el nu vrea pierirea unei credințe atât de încercată până atunci, atât de încercată până în ziua de azi. Ce este în sufletul lui Caiafa e de analizat. El intuiește cu fiecare ceas care trece că prin Iisus se schimbă ceva. Nu se liniștește nici când îl vede pe cruce și e marcat la final de cutremurul din clipa morții lui Iisus, când apare fisura la Templu.

Pilat întreabă la un moment dat:
"Nu este El profetul pe care l-ați întâmpinat cu veselie în Ierusalim în urmă cu doar cinci zile?
Și acum îl vreți mort? Îmi puteți explica și mie nebunia asta
?"

Putem vedea aici ceea ce se întâmplă și azi. Lumea e ușor de divizat, ea se coagulează repede după o idee sau alta. Am avut și noi manifestații urmate de contra-manifestații... Unii văd o latură a lucrurilor, alții pot fi amăgiți să vadă o alta. Jocul cu masele se practică dintotdeauna. Scenele de furie a mulțimii îmi par veridice prin asemănarea cu imaginile de la știri cu manifestări anti-americane sau anti-israeliene ale unor palestinieni, musulmani agitând arme, amenințând, o imagine a agresivității.

Nu poate exista o judecată generală. Nu este admisibilă o culpabilizare etnică ci numai la nivel de individ. Și filmul trebuie privit fără apăsătoarea istorie care a cunoscut atâtea tragedii. O credință sau alta, o seminție sau alta... pe același pământ, sub un același Dumnezeu.... De la Diavol până la Dumnezeu pe o axă a suferinței.

Ispita este la fiecare pas, cu chip înșelător, cu șarpele strecurat te miri unde, cu atragerea spre păcat, spre depărtarea de Dumnezeu, când cel căzut se trezește înconjurat de chipuri hâde. Poți să crezi în Dumnezeu, poți să nu crezi. Dimnesiunea suferinței există fie și ca o axă între Bine și Rău. Viața cuprinde în ea suferință. Patimile.

Filmul acesta este un poem. Se apropie de chipurile oamenilor, sunt mișcări lente sau brutale, uneori totul cu încetinitorul, un dans al lumii, o muzică divină. Emoționantă lacrima lui Dumnezeu de la final, umbra care se așterne peste tot.

Sunt atâtea detalii de remarcat la fiecare scenă, se vede cât de minuțios a fost făcut, de la respectarea textelor sfinte și până la jocul actoricesc. Replicile celebre sunt tot atâtea îndemnuri repetate la a medita asupra lor. Era necesar un nou recurs la ele pentru a ne reaminti cât de impregnată este cultura de cuvintele biblice. De la "Cine ridică sabia de sabie va pieri" și până la "Ecce homo!"

"Ce este adevărul?"
Adevărul de zi cu zi, cel cu care ne îndeletnicim, uitând să gândim și la adevărul care ne descrie destinul.

Amintirea Vechiului Testament, poporul atât de încercat:
"- De ce e această noapte diferită de fiecare altă noapte?"
"- Deoarece odată eram robi și acum suntem liberi"

Diavolul întreabă:
"- Chiar crezi cu-adevărat, că un singur om poate purta întreaga povară a păcatului?
Pentru ca la final să privească înciudat, în pământul crăpat de arșiță, răspunsul christic.

Nu este totul pierdut.
Regia: Mel Gibson Cu: James Caviezel, Maia Morgenstern, Monica Bellucci, Christo Jivkov

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus