iulie 2004
Ne sunt mai la îndemână dimensiunile palpabile, acelea pe care le simţim direct. Dar mai înainte de cele spaţiale, mai înainte de cea a timpului, pare a mai exista una: cea a suferinţei. O dimensiune născută o dată cu păcatul originar, cu pierderea paradisului. Pentru că, punând piatră pe piatră, cuvânt peste cuvânt, monumentul istoriei şi culturii umane este mai degrabă unul al suferinţei.

Filmul lui Mel Gibson ne vorbeşte exclusiv despre aşa ceva. Uneori uităm ce înseamnă suferinţa. Prea obişnuiţi a o vedea în jurnalele de ştiri, în realităţi imediate, exhibată în literatură şi artă, nu o putem percepe cu adevărat decât atunci când suntem subiecţi. Durerea nu o poţi simţi cu adevărat decât de fiecare în parte. The Passions of The Christ încearcă să ne pună în faţă o ilustrare a suferinţei aşa cum apare ea în Biblie, cum poate o citim, direct sau interpretat, fără a avea imaginea limpede a cumplitelor fapte.

Acum sunt momente în care dintre dimensiunile spaţiale dispare una, personajele aproape nemişcate care sunt înregistrate de camera de filmat par a fi deposedate de profunzime, aidoma unor cartoane aşezate pe rânduri. Iar printre ele glisează un personaj care astfel devine vizibil, tangibil. Descoperim o reprezentare a dimensiunii morale care are la o extremă o întruchipare a diavolului iar la cealaltă pe Fiul Domnului. Între aceste extreme, oamenii se plasează după propria lor voinţă, mai aproape sau mai departe dar fără a putea evita suferinţa.

S-a vorbit despre violenţa exacerbată din acest film. Dar asta este exact menirea lui, de a trece bariera indiferenţei noastre, de a depăşi crusta de obişnuinţă. Putem citi versetele biblice dar nu putem percepe esenţa lor. Acum acele cuvinte capătă materialitate. Andrei Pleşu s-a arătat uimit că un film despre Iisus este interzis copiilor sub o anumită vârstă. Dar când este vorba de suferinţă, suntem prudenţi cu accesul copiilor. Basmele nu conţin aşa ceva. Până la anii maturităţii aproape, fiecare este, după posibilităţi, ferit de imaginile dureroase ale celor suferinzi, ale muribunzilor.

S-au făcut multe filme despre Iisus şi fiecare a vorbit dintr-un alt unghi, fiecare a subliniat alte idei. Sunt, slavă Domnului, destule de ilustrat din Noul Testament.

Ei bine, este plauzibil ca să existe unul care să vorbească exclusiv despre suferinţa Mântuitorului. Loviturile torţionarilor sunt reale. Cum să le ignori? Crucificarea înseamnă cruzime. Cum să treci peste ea? O asemenea clipă de luciditate este chiar necesară într-o lume care adesea devine insensibilă.

S-au făcut glume răutăcioase pe seama apetitului agresiv, pe efectele speciale. Sigur. Am văzut că se poate râde de orice. Pentru cei care nu au nimic 'sfânt', şi aici nu mă refer numai la credinţă ci şi la artă, atitudinea de persiflare şi autosuficienţă este un dat. Pentru cei care sunt esteţi, care au convingeri artistice şi criterii culturale e trist dacă ironizează din asemenea perspectivă. Pentru că orice altă operă artistică poate fi la fel de bine batjocorită, cu aceleaşi instrumente şi să nu mai rămână "piatră pe piatră".

Filmul acesta a avut până acum o poveste aparte. Poate a fost un calcul strategic menit să aducă fabuloasele câştiguri de care se vorbeşte, poate nu. Dar a intrat în atenţia publicului larg cu mult înainte de apariţie mai ales prin polemica stârnită. Poate s-a dorit aşa ceva, ca din provocarea unora să se capteze interesul, o adevărată politică de promovare de produs. S-a speculat nu pe film ci pe informaţii colaterale legate de credinţa tatălui celebrului actor şi regizor. Poate varianta difuzată a eliminat anumite pasaje incriminate, poate a fost vorba de o neînţelegere, eu unul nu ştiu să spun. Dar ceea ce vedem acum pe ecrane nu atentează deloc la altă credinţă sau altă seminţie. Asta în condiţiile unei interpretări oneste a ceea ce se vede. Singura replică sensibilă îmi pare a fi cea rostită de Iisus în faţa lui Pilat: "...cine mă dă în mâinile tale are un mai mare păcat". Acolo trebuie identificat numai un om şi nu un popor. Caiafa poartă răspunderea acelui gest şi în nici un caz un întreg popor. Cine face mai mult de atât greşeşte. Ar însemna atunci să fie acuzaţi germanii pentru Hitler, ruşii pentru Stalin şi iar turcii să fie urîţi de multe popoare.

De altfel, mie îmi pare că de fapt Caiafa este un personaj tragic. El priveşte totul foarte atent. El nu este mânat de patimă ci de conştiinţă. El apără credinţa veche şi o face riguros. El este îndreptăţit în demersul său, el nu vrea pierirea unei credinţe atât de încercată până atunci, atât de încercată până în ziua de azi. Ce este în sufletul lui Caiafa e de analizat. El intuieşte cu fiecare ceas care trece că prin Iisus se schimbă ceva. Nu se linişteşte nici când îl vede pe cruce şi e marcat la final de cutremurul din clipa morţii lui Iisus, când apare fisura la Templu.

Pilat întreabă la un moment dat:
"Nu este El profetul pe care l-aţi întâmpinat cu veselie în Ierusalim în urmă cu doar cinci zile?
Şi acum îl vreţi mort? Îmi puteţi explica şi mie nebunia asta
?"

Putem vedea aici ceea ce se întâmplă şi azi. Lumea e uşor de divizat, ea se coagulează repede după o idee sau alta. Am avut şi noi manifestaţii urmate de contra-manifestaţii... Unii văd o latură a lucrurilor, alţii pot fi amăgiţi să vadă o alta. Jocul cu masele se practică dintotdeauna. Scenele de furie a mulţimii îmi par veridice prin asemănarea cu imaginile de la ştiri cu manifestări anti-americane sau anti-israeliene ale unor palestinieni, musulmani agitând arme, ameninţând, o imagine a agresivităţii.

Nu poate exista o judecată generală. Nu este admisibilă o culpabilizare etnică ci numai la nivel de individ. Şi filmul trebuie privit fără apăsătoarea istorie care a cunoscut atâtea tragedii. O credinţă sau alta, o seminţie sau alta... pe acelaşi pământ, sub un acelaşi Dumnezeu.... De la Diavol până la Dumnezeu pe o axă a suferinţei.

Ispita este la fiecare pas, cu chip înşelător, cu şarpele strecurat te miri unde, cu atragerea spre păcat, spre depărtarea de Dumnezeu, când cel căzut se trezeşte înconjurat de chipuri hâde. Poţi să crezi în Dumnezeu, poţi să nu crezi. Dimnesiunea suferinţei există fie şi ca o axă între Bine şi Rău. Viaţa cuprinde în ea suferinţă. Patimile.

Filmul acesta este un poem. Se apropie de chipurile oamenilor, sunt mişcări lente sau brutale, uneori totul cu încetinitorul, un dans al lumii, o muzică divină. Emoţionantă lacrima lui Dumnezeu de la final, umbra care se aşterne peste tot.

Sunt atâtea detalii de remarcat la fiecare scenă, se vede cât de minuţios a fost făcut, de la respectarea textelor sfinte şi până la jocul actoricesc. Replicile celebre sunt tot atâtea îndemnuri repetate la a medita asupra lor. Era necesar un nou recurs la ele pentru a ne reaminti cât de impregnată este cultura de cuvintele biblice. De la "Cine ridică sabia de sabie va pieri" şi până la "Ecce homo!"

"Ce este adevărul?"
Adevărul de zi cu zi, cel cu care ne îndeletnicim, uitând să gândim şi la adevărul care ne descrie destinul.

Amintirea Vechiului Testament, poporul atât de încercat:
"- De ce e această noapte diferită de fiecare altă noapte?"
"- Deoarece odată eram robi şi acum suntem liberi"

Diavolul întreabă:
"- Chiar crezi cu-adevărat, că un singur om poate purta întreaga povară a păcatului?
Pentru ca la final să privească înciudat, în pământul crăpat de arşiţă, răspunsul christic.

Nu este totul pierdut.
Regia: Mel Gibson Cu: James Caviezel, Maia Morgenstern, Monica Bellucci, Christo Jivkov

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus