Istoria filmului consemnează prima operă inspirată de viaţa lui Isus la trei ani de la primul spectacol cinematografic. În 1913, Papa Pius al X-lea interzicea cineaştilor orice film inspirat de Biblie (precum şi utilizarea cinematografului ca mijloc de educaţie). În ciuda interdicţiei papale, filmele inspirate de viaţa lui Cristos au început nu doar să apară pe ecrane, ci chiar să aibă succes. Cecil B. DeMille, George Stevens, John Huston, Pier Paolo Pasolini, Martin Scorsese sau Franco Zefirelli au încercat fiecare să surprindă (din 1927 în 1990) anvergura semnificaţiilor Patimilor lui Cristos. Mai recent, modernizările (Denys Arcand cu al său Jésus din Montréal) sau ecranizarea unor musicaluri (God-spell sau Jésus Christ Superstar) au dorit a construi un numitor comun între Evanghelii şi sensibilitatea contemporană.
Filmul lui Mel Gibson, un proiect cu îndelungă gestaţie şi minim de buget, a stîrnit încă înainte de premieră reacţii şi controverse (dacă nu este vorba de o genială mizanscenă de marketing cinematografic). Dar toate acestea mi se par a fi lipsite de fundament în faţa operei terminate. Versiunea lui Mel Gibson oglindeşte o viziune personală marcată de fidelitate şi înţelegere faţă de litera şi spiritul Evangheliilor (ba chiar acuzaţiile anterioare premierei de antisemitism l-au făcut pe regizor să elimine o replică-cheie din textele sacre). Mel Gibson accentuează două elemente majore extrase din ultimele ore de viaţă ale lui Cristos. Primul este ecartul între abjecţie şi transcendenţă, trepte avînd numitor comun omul; al doilea element, provenind din realismul lipsit de compromisuri al Patimilor, realism ce le conferă chiar o aură documentară, este accentul pus de cineast pe credinţă, speranţă şi dragoste, atributele unei religii ce avea să constituie motorul progresului umanităţii (cu greşelile ei evidente, dar produse tot de oameni). Mel Gibson are inspiraţia de a introduce Răul (recte Satana) sub un chip de o angelică frumuseţe (Rosalinda Celentano, fiica celebrului cîntăreţ), care se insinuează permanent ca o prezenţă-absenţă în calvarul lui Isus, marcîndu-i dramatic etapele.
Rămîne în film, fără îndoială, şi prezenţa expresivă şi spiritualizată a Mariei, mama lui Isus (Maia Mor-genstern), care în trei fulgurante flash-back-uri spune totul despre suferinţa şi dragostea fără margini a Mamei. Nu degeaba afirma un coleg de platou că "doar o privire a Maiei e capabilă a face să tremure toate stîncile din jurul ei".
O distribuţie cu care, fără să fie plină de staruri, Mel Gibson a obţinut maximum de originalitate şi inspiraţie în evocarea ultimelor 12 ore din viaţa lui Isus. Nu mai este cazul să subliniem calităţile plastice ale unei imagini ce a încercat (şi a şi reuşit) apropierea de pînzele lui Caravaggio, inspiraţia regizorului de a fi supervizat o coloană sonoră şi o muzică cum rareori am auzit în filmele religioase. Decorurile şi costumele păstrează aura timpului, iar registrul monocord al actorului James Caviezel mi se pare mai nimerit pentru intenţiile cineastului decît exteriorizările spectaculoase cu care ne-au obişnuit alţi interpreţi.
Eşafodajul filmului lui Mel Gibson este gîndit ca o mărturie contemporană (eventual polemică cu lipsa de memorie a umanităţii şi de aceea acest film era necesar şi deranjează) bazată pe un mănunchi de interogaţii morale, ce formează substanţa religiei creştine. Nu mai puţin valabil din această perspectivă este şi accentul pus de Mel Gibson pe relaţiile eterogene ale Puterii cu masele, ale forţei ce influenţează şi manipulează reacţiile mulţimii, ale (i)responsabilităţii conducătorilor, fie ei politici sau religioşi (de acum 2000 de ani pînă astăzi). Poate un mesaj subtextual al filmului rămîne acela că Puterea, şi nu dragostea reprezintă (cu o anume valabilitate şi la un moment dat) unica sursă a adevărului.
Pînă acum istoria ne-a dat destule lecţii. Prin refuzul polemicii deschise cu detractorii săi, Mel Gibson ne oferă în afara unei lecţii de film şi o lecţie de morală.