După trei ani am reuşit să văd, la o oră imposibilă, The Passion of the Christ / Patimile lui Cristos. Nu că n-aş fi putut să ajung pînă acum la filmul lui Mel Gibson; dar scandalul stîrnit de această producţie, acuzele furibunde şi elogiile delirante care i s-au adus au amînat o vizionare calmă, aşa cum mi-o doream. Mi-au rămas în memorie dintre zecile de reacţii răspîndite în presa anului 2004 două intervenţii, ambele aspre, datorate lui Cristian Tudor Popescu şi Andrei Pleşu. În timp ce primul declara că filmul lui Gibson nu e nici antisemit, nici prosemit, ci "protîmpit", al doilea sublinia pedagogic absurditatea unei creaţii cinematografice care, inspirîndu-se din Biblie, este interzisă copiilor.
Îi putem reproşa lui Mel Gibson violenţa excesivă? Ar fi trebuit el să îndulcească hapul astfel încît filmul să poată fi urmărit cu delectare de către Andrei Pleşu şi copiii sub 15 ani? E limpede că faţă de Jesus of Nazareth / Isus din Nazareth, filmul rulat pînă la saturaţie al lui Zeffirelli, noua peliculă pune accentele diferit. Nu pe nimbul lui Isus, pe lumina dumnezeirii lui, pe transcendentul întruchipat şi întrupat. Nu pe fiul Domnului, ci pe fiul omului: făptura de carne şi sînge care trece, sub ochii noştri, prin chinurile iadului pămîntean. În pelicula lui Zeffirelli, actorul care-l juca pe Isus, Robert Powell, avea în ochi o lumină ce ieşea pentru a inunda întregul cadru. Cel din Patimile lui Cristos, James Caviezel, e în schimb înfăţişat în două registre: unul cald, familial şi familiar (scenele cu Maria şi cele cu ucenicii), şi altul progresiv-înspăimîntător, de tortură expusă detaliat.
Am întors şi eu privirea, în cîteva momente ale filmului. Dar insistenţa regizorului pe aceste detalii crude nu mi se pare defel un semn de prostie sîngeroasă. Nici nu cred că el a mizat pe carnea sfîşiată a lui Isus din raţiuni comerciale, cum s-au grăbit să-l acuze critici edificaţi asupra filmului încă înainte de a-l vedea. Răstignirea nu este invenţia lui Mel Gibson, iar parcursul halucinant al Mîntuitorului nu e o fabulaţie pe care să i-o atribuim. Supraexpunerea ne poate oripila, dar exact acest lucru vrea să-l transmită regizorul: că există suferinţe atroce, de la care întoarcem ochii, dar pe care Unul dintre noi le-a îndurat. Dacă ar fi scăldat întreaga istorie într-o lumină dulce sau dacă ar fi plasat-o la o distanţă convenabilă, ne-am fi imaginat, doar, patimile lui Isus. Aşa, le vedem "direct", fără nici un fel de filtru, la scara de 1/1. Abstracţiunea lasă loc concreteţii. Nu spunea tot Andrei Pleşu, cu alte ocazii, că nu-i putem judeca pe cei trecuţi prin închisorile comuniste cîtă vreme n-am rezistat noi înşine la proba smulgerii unghiilor? Prin această probă, extinsă diabolic pînă dincolo de capacitatea omenească de a îndura, trece Isus, trădat de Iuda, vînat de farisei, scuipat de evrei, lovit cumplit de romani. Şi pîndit, mereu, de un memorabil Diavol ce încearcă să-l atragă de partea Răului.
Cele cîteva imperfecţiuni ale filmului sînt datorate tocmai stilizării retorice în care mai cade Mel Gibson. Prea mulţi dintre cei care-l lovesc pe Isus sînt creaturi hîde, monştri cu faţă umană, estropiaţi purtîndu-şi defectele la vedere. Mai expresiv mi se pare personajul care-l joacă pe tîlharul batjocoritor de pe Cruce. El e întreg şi "normal" sub aspect fizic; ceea ce face diferenţa este energia lui pîngăritoare, răutatea care-l irigă pînă-n ultima clipă.
Un film ce trebuie văzut cu ochii larg deschişi.