Ambiţiile lui Mel Gibson de a face un film cum nu s-a mai făcut despre Evanghelii, au devenit realitate. Şi e adevărat că şi-a îndeplinit proiectul - The Passion of the Christ e un film cu o mare doză de originalitate. E însă cam singura calitate a unei pelicule ce vrea, înainte de toate, să şocheze. Vrea şi reuşeşte - filmul e extrem de controversat. Problema cu The Passion of the Christ nu e că te paralizează prin violenţă, ci că toată această violenţă e gratuită. Desigur, Mântuitorul a pătimit şi a suferit torturi cumplite. Dar toată această suferinţă a avut o finalitate - sacrificiul spre binele omenirii, ca o dovadă de dragoste supremă. Tocmai această finalitate nu se întrevede în filmul lui Gibson, adică esenţa religiei bazată pe torturile suferite de Iisus. Prin urmare, filmul e gol, găunos, rămâne o citire la un nivel extrem de superficial al Evangheliilor şi nu depăşeşte nivelul unui horror hollywoodian decât prin aceea că foloseşte limbile moarte întru veridicitate (aramaica, latina antică şi ebraica). Uzanţă care, în condiţiile de faţă, are iz de preţiozitate.
Marea problemă a filmului nu e, aşadar, absolut deloc violenţa oripilantă, la limita suportabilităţii spectatorului. Nu e deloc sângele care ţâşneşte fără-ncetare din trupul Cristului şi nici instrumentele de tortură, minuţios realizate de documentariştii lui Gibson, ce-i sfâşie carnea. Marea problemă e că filmul n-are nici un pic de profunzime. Mel Gibson pretextează prin aceea că a vrut să redea textul Scripturii exact aşa cum e el. Mă-ntreb însă, dacă un film bazat pe scrierile lui Homer, de exemplu, Mel Gibson l-ar realiza lung de câteva săptămâni, numai cu cadre de brute trăgând la rame şi epuizându-se, eventual cu stăpânii ce-i biciuiesc până la moarte şi-i aruncă în mare. Ar fi ceva foarte veridic, ar respecta întocmai o bună parte din Odiseea şi ar fi şi ceva original, pe deasupra. Unui astfel de film i-ar lipsi însă ceea ce-i lipseşte şi lui The Passion of the Christ - esenţa lecturii unui text cu valenţe iniţiatice, profunzimea.
Cât despre interpretări, să fim serioşi! În nici un caz nu putem spune că actorii joacă bine sau nu, pentru că de fapt nu prea joacă. Aşa că o aserţiune de genul "rolul bun/prost al Maiei Morgenstern în filmul lui Mel Gibson" e un nonsens. Ea apare în câteva prim-planuri, iar figura ei (oricum) e foarte expresivă. Expresive sunt şi figurile celorlalţi actori, dar singurii care joacă sunt de fapt călăii. Actor principal nu e nici măcar James Caviezel, căci nu face sărmanul nimic, ci doar stă să fie biciuit şi avansează, căzând tot timpul, cu crucea în spate, spre locul răstignirii. Actorii principali sunt în fond supliciul, plus gratuitele cadre în ralenti, de-a dreptul agasante de la un punct încolo - încă o preţiozitate.
Dacă Patimile lui Hristos merită deplasarea la cinematograf ori nu? Mai degrabă nu - filme horror se pot vedea cu zecile pe la televiziuni, unele chiar mai bune decât filmul lui Gibson.