Tudor Jurgiu
Gabriela Filippi: Cum vezi muzica de film? Cum ai folosi-o și cum ai folosit sau n-ai folosit muzică în filmele tale?
Tudor Jurgiu: Nu am lucrat destul de mult încât să-mi dau seama ce aș putea face cu muzică. Dar nu mă feresc în mod programat de ea. M-ar atrage să folosesc muzică și am câteva idei în care văd chiar muzică pusă fără sursă în cadru. Ar fi accente de jazz sau accente de muzică clasică, viori sau accente de pian, în contrapunct, poate, cu imaginea, sau câte un accent foarte puternic, care să se termine brusc. Cum e la Godard. În Alphaville sunt momente așa: scena în care el intră într-un hol mare, îl străbate și urcă niște trepte. Nu este un moment important, este doar un pasaj de trecere. Totuși, intră muzica asta puternică, pentru ca apoi să se liniștească brusc. Cam așa îmi imaginez că ar merge muzica și în proiectul pe care-l am în cap, lungmetrajul pe care mă apuc să-l scriu. Niște prezențe foarte rapide, puternice și scurte.
G.F.: Proiectul ăsta este foarte diferit din punct de vedere stilistic de Nunta lui Oli?
T.J.: Nu foarte mult. Convenția cu actorii o să fie alta. Vreau să mă distrez mai mult cu ei, să aibă reacții, nu neapărat exagerate, dar un pic surprinzătoare, să nu mai existe convenția realistă. Asta mă pasionează; filmul de anul patru e un astfel de exemplu. Asta am încercat să fac cu actrița și a fost provocarea principală a filmului - să mă joc cu ea pe o singură emoție, pe care s-o arăt prin gesturi. Și fiecare secvență găsește gesturile prin care se exprimă mai multe nuanțe ale aceastei emoții. Felul în care răstoarnă masa cu piciorul, toate expresiile ei și atitudinea sunt ieșite din comun și îți pui întrebarea: e nebună, nu-i nebună? Apoi, scena în care dansează și cea în care arde macheta se situează undeva între răutate și suferință, tristețe și euforie.
Întorcându-mă la întrebarea ta, pentru lungmetraj m-am gândit la o poveste, am câteva momente în cap, cu câteva personaje, și în jurul lor o să construiesc. Nu mă gândesc să aibă același look ca Nunta lui Oli, filmat doar în interior și cu imagine documentaristă. Ca mișcare de cameră, o să rămână la fel; nu văd cadre fixe și travellinguri în stil expresionist, american. Tot din mână voi filma cadrele. Îmi place mult genul de filmare din Nunta lui Oli și genul ăla de mizanscenă și de cadre lungi. Dar filmul nou îl văd mai colorat și mai luminos. Îl văd mai mult ziua, în primul rând. Apoi, costumele - cel puțin protagonistul, după felul în care se îmbracă, va intra mai evident într-o tipologie.
Mă va interesa să fiu fidel secvenței care se derulează. Să abordez filmul într-un fel în care să primeze momentul, nu atât povestea ca informație. Mă interesează ceea ce vezi, fără legătură cu ce urmează și cu ce a fost. Deși o să existe o legătură între evenimente, mă interesează ca fiecare secvență să fie unitară. Adică, teoretic vorbind, să poți lua secvențele, să le amesteci și încă să înțelegi despre ce e vorba în film, care e tema, care e ideea și care e emoția filmului. Așa se întâmplă și în filmul de anul patru, care era o ilustrare a unei emoții, nu e o evoluție narativă. Bine, lungmetrajul va avea, firește, un fir narativ important. Dar povestea o să fie mai mult un pretext pentru ilustrarea trăirilor personajelor. Și am câteva gesturi în cap și reacții pe care vreau să le pun într-un film și pretextul e povestea. Aș putea să fac altă poveste, probabil, și să pun aceleași gesturi. Aș vrea să fiu mult mai ancorat în ce se vede în film decât în analiza socială pe care povestea o cuprinde.
Paul Negoescu
Gabriela Filippi: Subiectul interviului este muzica de film.
Paul Negoescu: Dar de ce mă-ntrebi pe mine de muzica de film? Chiar habar n-am. Am avut o singură dată muzică compusă pentru un film, un exercițiu pe care l-am făcut în anul doi și n-a ieșit prea bine. Pentru acela am lucrat cu un prieten de-al meu care făcea muzică.
G.F.: Pe ce momente ați pus muzică?
P.N.: Pe tot filmul. Era - chipurile - un documentar. Nu era, de fapt, documentar, pentru că habar n-aveam atunci cum se face un documentar. Trebuia să fie un film eseu, despre Mall-ul din România, și nu aveam nici eu foarte clar în cap ce voiam. Am filmat, iar când am montat nu știam exact ce muzică o să folosesc. L-am rugat pe el să mă ajute. I-am dat să vadă filmul și a venit cu niște propuneri de muzică electronică prin care se accentuau anumite idei care nu se înțelegeau din film. El avea deja niște bucăți compuse și am ales ceva potrivit din mai multe piese. În afară de asta, a mai compus pe loc.
G.F.: Nu aveai dialoguri în film?
P.N.: Nu. Erau doar imagini pe muzică. Nu am terminat niciodată filmul. Am luat nota cinci pe el, așa cum era. Și sper să nu-l mai văd nici eu și nici altcineva vreodată.
G.F.: Și pe urmă, la celelalte?
P.N.: Examen a fost următorul și acolo am avut piesa lui Andrieș, Cea mai frumoasă zi. Mulți au zis că se potrivește și că e emoționantă pentru finalul filmului. Alții au fost de părere că e foarte pleonastic, că melodia și versurile spun ceea ce spunea și filmul. Acum, dacă aș reface filmul, nu aș mai folosi nicio muzică acolo. Dar atunci eram mai nepriceput, mai naiv, ca să zic așa. Am fost și influențat de către profesori, care mi-au zis că finalul e prea sec; asta, după ce inițial îl respinseseră. Până la urmă nu a ieșit deloc sec. Am băgat o metaforă în final și am apelat la muzica asta; am zis eu că se potrivește și am luat legătura cu Andrieș, iar el a fost foarte binevoitor și a fost de acord să îi folosesc muzica. Oricum, la filme studențești nu-i nevoie să ceri drepturi, pentru că filmele studențești nu au scop comercial.
După aia, am început cu Vlad Trandafir, tot în anul trei, să filmăm Fabulosul destin al lui Toma Cuzin. Aveam clar în cap ideea că vom folosi coloana sonoră din Indiana Jones ca temă principală a filmului. L-am terminat după trei ani. Am tot filmat în decursul a vreo doi ani, timp în care am făcut și alte filme. Când l-am montat, am mai ales niște muzici care se potriveau în film. Am mai folosit și două melodii de Goran Bregovic.
Și am făcut Radu + Ana, care, tot așa, e bazat pe multă muzică și pentru care, de asemenea, n-am avut niciun drept de autor. Am mai folosit muzică în Scurtă plimbare cu mașina. Acum regret că am folosit-o fără drepturi. Din cauza muzicii, n-am putut să distribui filmul.
G.F.: Și pentru părțile alea din Scurtă plimbare ești mulțumit?
P.N.: Nu le-aș păstra din această cauză. Dacă aș putea reface filmul, probabil aș folosi o muzică la care aș avea dreptul de autor. Dar piesa de pe genericul de final, Hai să-ți arăt Bucureștiul noaptea, a lui Constantin Drăghici, pică foarte bine acolo. Fiind un film studențesc, n-avea sens atunci să obțin drepturile de autor și acum nu îmi mai bat capul. A fost demult filmul, nu mă mai gândesc la el, mă gândesc la alte filme.
G.F.: Ai făcut Târziu și Renovare, în care nu ai folosit deloc muzică conform rigorii realiste, și Radu + Ana și Toma Cuzin, care sunt în altă parte, spre comedie, parodie. Te gândești să mergi cu stilurile astea cinematografice în paralel?
P.N.: Habar n-am. Când am o idee, nu mă gândesc să o fac într-un anumit stil. Filmul îmi vine intuitiv. Dar dacă am să continui să fac filme - cel puțin o perioadă - așa cum îmi place mie acum, așa cum înțeleg eu cinemaul acum, probabil n-o să folosesc muzică de fond. O să folosesc eventual muzică de cadru, cum am folosit în Scurtă plimbare cu mașina. Pe celelalte două, Radu + Ana și Toma Cuzin, chiar dacă au fost exerciții de școală, le-am făcut fără să mă oblige cineva, n-au fost examenele mele de regie. Le-am făcut să ne distrăm și am zis: hai să facem să iasă simpatic. Dacă o să mai fac filme de genul ăsta? Probabil, nu știu.
G.F.: Atunci, nu ești vehement împotriva muzicii de fond.
P.N.: Nu, nu, depinde de - ți-am zis - ce gen de film vrei să faci. Dacă vrei să faci film comercial, pentru public, ești obligat să folosești muzică. Publicul, dacă nu e întreținut în permanență, dacă nu primește ceva care să-i placă, începe să se plictisească în timpul filmului și nu e O.K.
G.F.: Există cumva cineaști la care ți-a plăcut cum se joacă cu muzica, cum experimentează?
P.N.: Mi-a plăcut - de-aia am și făcut Fabulosul destin al lui Toma Cuzin și tot pentru asta se și numește așa, drept omagiu Jean-Pierre Jeunet în Amélie. E un film de public foarte mișto, iar muzica lui Yann Tiersen e cireașa de pe tort. Mi-a mai plăcut foarte mult un alt film comercial, Love Actually. Și-acolo muzica se potrivește foarte bine cu filmul. Am văzut de curând un alt film care îmi place foarte mult, realizat de James Gray - Two Lovers, cu Joaquin Phoenix. E un film destul de realist, dar cu muzică de fond. Mi-ar fi plăcut să nu existe muzică în filmul ăsta, dar e totuși film american și trebuie să prindă și la public, probabil de-aia au folosit muzică.
G.F.: Cum ai lucra - având experiența exercițiului din anul doi - cu un compozitor, dacă ai face un film care să ceară muzică?
P.N.: Habar n-am, nu știu cum aș lucra. Trebuie să recunosc că n-am prea participat la cursurile de muzică de film în facultate. Aș lucra probabil tot așa - aș filma întâi și cu materialul filmat m-aș duce la compozitor să-i cer o muzică potrivită și în viziunea lui asupra materialului, nu numai în viziunea mea. Până la urmă, filmul ăsta - comercial sau de public - nu e opera unui singur autor. Autorul este colectiv: mai e și directorul de imagine, mai este și compozitorul de muzică, toți vin cu aportul lor creativ. Îmi place, în cazul ăsta, să le las mână liberă - nu total, evident, ci să se încadreze în anumite cerințe -, dar să vină cu aportul lor. Aleg o anumită persoană cu care să lucrez pentru că îmi place persoana respectivă și am încredere în viziunea ei.
Dar sunt interesat momentan de un anumit tip de cinema, de filmul realist, pentru că eu cred că cinematograful, în esența lui, este un instrument de observare a realității. Iar în filmul realist - și de-aia am dat exemplul lui Two Lovers - nu ar trebui să existe decât muzică de cadru. Realismul are însă niște limite și atunci este evident că și convențiile astea se schimbă. Nu pot să spun că nu am să mai folosesc niciodată muzica de film - poate peste un an, doi, trei, cinci am să mă răzgândesc.
Citiți următorul episod aici.