Citiţi episodul precedent aici.
Nicolae Constantin Tănase
Gabriela Filippi: Cum ai ajuns să faci filmul Outrageously Disco? Nu este ceva ce să se mai fi încercat în ţară, cred.
Nicolae Tănase: De la Zombie Infectors III, mi-am dat seama cât îmi place filmul de gen şi cât oferă, tocmai pentru că îţi dă nişte limite foarte clare. Nu mă simt într-atât de matur încât să pot să zic că fac film de artă, film de autor. Pentru asta mi se pare că trebuie să ai un bagaj foarte vast în spate şi să ai ceva foarte clar şi coerent de spus, pe care reuşeşti să-l ambalezi în lumea ta; altfel, sunt nişte copii de filme de autor pe care le-ai văzut şi care funcţionează pentru că au o poveste şi un plot, dar nu poţi să zici că sunt the shit, mă scuzaţi. De-asta am zis: hai să rămânem pe filmul de gen, mai ales că filmul cu zombies, care a fost o joacă făcută în cinci nopţi cu foarte mult entuziasm şi atât, a avut mare succes. Acum filmul ăsta se plimbă şi îmi scrie directorul de la Horror Film Festival din Portugalia că i-a plăcut foarte mult şi că ne aşteaptă şi la anul. Ei, ce puteam să fac ca să mă ridic la înălţimea filmului ăluia? Am zis O.K., hai să facem un film cu disco, mai ales că tot timpul mi-a plăcut genul ăla de muzică. Nu este neapărat genul pe care-l ascult dimineaţa, când mă trezesc, dar tot timpul m-a făcut să shake. Genul ăsta are nişte reguli foarte clare, a murit în doi ani şi de atunci nu s-a mai repetat - a durat de la Saturday Night Fever până la un film regizat de Stallone, iar apoi it died. A mai apărut puţin în Grease şi în perioada aia, dar nu era gen disco, era bazat pe musical, cu influenţe, dar nu era disco. Am încercat, l-am făcut şi clar muzica a fost 80% din el. Din scenariu - scris împreună cu Raluca Mănescu - ştiam exact ce muzică vreau să folosesc, cum vreau s-o folosesc, în ce momente, cât de haioasă să fie sau cât de serioasă, cât de importantă pentru relaţia dintre personaje, cât de importantă pentru momentul unui personaj. Am procedat altfel decât în Zombie Infectors III, pentru care am găsit muzica la post-producţie, muzică originală de film horror de anii cincizeci-şaizeci, Les Baxter - God thank him! - şi care a funcţionat neaşteptat de bine.
G.F.: Muzica asta a mai fost folosită într-un film?
N.T.: Da, am folosit muzica din trei filme din anii patruzeci-cinzeci, B-type American horror movies. Toată muzica este de Les Baxter. Am găsit bucăţile respective ascultând tot soundtrack-ul prin troleibuze, scoţându-mi telefonul şi notând: cântecul X, de la secunda aia până la secunda aia; luând apoi fragmentul respectiv şi punându-l în film, descopeream că era ca pentru momentul ăla făcut. It worked, it worked quite nice. Asta e o libertate pe care o ai numai în facultate, pentru că drepturile de autor sunt foarte scumpe. Din cauza asta nu o să fie nimeni interesat să cumpere Outrageously Disco! - ar avea de plătit enorm doar ca să acopere partea de sunet! Nu-mi fac iluzii.
G.F.: Şi cum ai ales piesele pentru filmul ăsta?
N.T.: Pe astea le-am ales înainte, clar, piese originale. Am încercat să recreăm cât de mult atmosfera, stilistica de povestit este însă total alta. Are nişte citate care merg foarte clar în direcţia aia - puţin cheesy şi puţin oh, how nice, oh, look how cute, ce primitiv era firul narativ, felul lor de-a face filme. Dar restul, stilistic, este total altfel decât filmele disco, a trebuit să dau câteva elemente care să-ţi impună din primele zece secunde că este un film disco. Primul cântec este, deci, Saturday Night Fever, everybody knows that, toată lumea ştie că este disco, Bee Gees clasic dat tare, montaj rapid, cât să vezi lumea toată şi să intri cu personajul principal. Lumea ştie deja despre ce e vorba şi se întreabă dacă filmul joacă în anii şaptezeci sau dacă filmul e just în 2009 şi este un fel de revival al epocii sau nu pune deloc întrebarea asta, pentru că e destul de dinamic. Nu ştiu, o să văd, ăsta-i testul publicului şi aştept cu multă curiozitate CineMAiubit-ul.
G.F.:Şi cum ai gândit muzica pentru filmul ăsta?
N.T.: Am luat mai întâi The Greatest Hits Collection şi am ascultat-o în fiecare zi şi pe iPod, şi acasă, încercând să-mi dau seama ce cântece sunt foarte uşor recognoscibile şi care funcţionează cel mai repede. După aceea, am mers pe clişeul poveştii clasice din filmele disco, în care nu există super-plot-uri şi acţiunea e foarte simplă: A, B, C şi se ajunge la final. Am încercat să o colorez cât se poate de mult, pentru că epoca disco - deşi a fost foarte scurtă - a avut foarte multe genuri de muzică; nu l-a avut numai pe ăsta de party, a avut şi unele forme care merg foarte mult spre soul, blues, funk. Şi trebuia să intre şi asta pe undeva. Am descoperit alaltăieri ceva ce-a zis Tarantino: el crede că să găseşti muzica potrivită pentru o secvenţă la care muzica să meargă uns este cel mai cinematografic lucru pe care poţi să-l faci... în cinema. La filmele lui se vede clar, şi zic cu o oarecare mândrie, că am cel puţin o secvenţă în care chestia asta funcţionează în Disco.
G.F.: Care e secvenţa?
N.T.: Apariţia lui Aylin Cadir, interpreta rolului principal, pe It's a Men's World de James Brown. Aylin e un personaj pe care nu dai doi bani, văzându-l cum se comportă. Dar are un moment de apariţie, după ce a fost introdus şi antagonistul, în care ea vine către cameră, atât. Şi cadrul este focală lungă, şi foarte frumos luminat şi făcut de Daniel Kosuth, filmat pe ritmul muzicii şi toată secvenţa care urmează - cu privirile între ei şi momentul cu personajul antagonistului (interpretat excelent de Alex Pavel), care se întâmplă la bar, unde are loc o discuţie foarte clişeică, dar care funcţionează în genul ăsta - este montată pe muzică, pe versuri, pe trompete. Foarte dinamic, şi am încercat cu Codrin Iftodi - monteurul filmului - să păstrăm asta de-a lungul filmului: tot timpul când avem o apariţie de personaj care este puternică, nu terminăm muzica. Adică trecem dintr-o muzică de film într-o muzică de spaţiu, tocmai pentru că lumea disco o permite. Şi chestia asta păstrează impactul momentului de început şi-l prelungeşte. De asemenea, pentru intrarea rockerilor am găsit ceva foarte potrivit, un cântec foarte ciudat, care nu sună disco deloc, sună puţin mexican, o combinaţie foarte crazy şi care după aceea intră foarte clar într-o muzică disco; dar la început este foarte misterioasă. Şi, după aceea, mai este momentul de final, când moare personajul principal - interpretat de George Albert Costea -, care este montat pe Tragedy. Şi am încercat să fac lupta cât se poate de simplu, pentru că, de, e un băiat mare şi un băiat mic, ăla mare vrea să-l bată pe ăla mic; nu poţi să faci marea bătălie: oai, şi se ia ăla micul, îi dă şi se luptă şi... don't do that. Ăla mare l-a prins, l-a dat de două ori de perete, i-a prins un pumn, a băgat cuţitu-n el şi a plecat. Numai că, filmând-o din foarte multe unghiuri, pentru ca la montaj, punând muzica şi dând-o foarte tare (adică crescând-o de la o muzică de spaţiu într-o muzică de film, inversul a ce am făcut până acolo), să devină o semi-coregrafie pe ritm, cu mişcări repetitive.
G.F.: Cum ai făcut trecerea asta, de la muzică de fond la muzică de spaţiu?
N.T.: Muzica - de ambianţă pentru spectator, pentru momentul cinematografic - creşte şi în continuarea secvenţei, devine muzica adevărată a spaţiului, dar şi coloana sonoră - şi asta pe mine m-a ajutat, pentru că toată acţiunea se petrece într-o discotecă. Deci, muzica putea să fie chiar muzica momentului ăluia, numai că eu pornesc şi o decupez cât să fie muzică de film, cât să aibă impactul unei muzici de film. Sunt atâtea exemple unde muzica susţine: la Tarantino - este momentul din Pulp Fiction, cu Preacher Man, când el se duce să o ia pe Mrs. Wallace (Uma Thurman) de acasă. Episodul începe cu muzică de film, trece printr-o burtă în care coboară şi devine muzica de pe gramofonul pe care ea ascultă, apoi ea pleacă şi apare cadrul cu picioarele ei, în care muzica devine iarăşi muzică de film, pentru că nu mai are funcţia muzicii de spaţiu, ci acompaniază o coregrafie a picioarelor. Este atât de jucată muzica în toată secvenţa aia, încât nici nu te prinzi când te păcăleşte pe montaj şi când devine simplu muzică, pentru că vezi că se învârte vinilul.
G.F.: În convenţia filmului ăstuia bănuiesc că nu erai obligat nici măcar să arăţi sursa muzicii. Trecerile astea ţi-au permis însă să te joci.
N.T.: Da, sigur, sigur. Asta mă ajută pe mine să decupez, asta mă ajută pe mine să prezint. Prezentările de personaj mi se pare că sunt cheia filmului meu. Prin muzică, legi spectatorul de un anumit personaj, pentru că-l prezinţi într-un anumit fel, aşa cum face Tarantino. It's all been done before şi sunt super-conştient de chestia asta şi dacă cineva vrea să-mi distrugă filmul, asta o să zică: e un clişeu, bla-bla, bla-bla, l-am văzut în atâtea alte filme. Da, am văzut asta în atâtea filme, dar dacă ne lăsăm furaţi şi de muzică, şi de atmosferă, o să ne placă, o să zâmbim şi o să curgă. Şi sper din suflet să se simtă ceva către final, sper ca bucata asta să fie surprinzătoare. Şi doar nu surprinzătoare, ci să fie caldă. Dar n-am vrut nici să las publicul să se dezumfle până acolo. Cu filmul ăsta mi-am propus un exerciţiu de regie pe muzică, în care să mă joc cu filmare în play-back, decupaj pe muzică, secvenţă normală de discuţie, secvenţă de bătaie, adică le-am luat la rând şi am zis că, pentru anul IV, I need to show off some skill. Şi cam asta am făcut. Artă, dacă veţi căuta în film, nu veţi găsi.
G.F.: Dar cred că la filmele din timpul şcolii este un lucru foarte bun să experimentezi.
N.T.: Clar, clar! Şi şcoala ar trebui să împingă către joc, chestie pe care n-o face. Din păcate, într-adevăr, lupta este îngrozitor de dură! Noi avem marele handicap - sau atu, depinde - că venim după o generaţie super-successful, care a măturat aproape toate premiile care se puteau lua, în afară de Oscar, şi care a pus ştacheta foarte sus. Foarte sus. Toţi regizorii care au reuşit după ce au terminat facultatea au luat pentru cel puţin un film din facultate - în multe cazuri, două sau trei - nu ştiu câte premii internaţionale! Şi chestia asta a rămas întipărită - poate nu nouă, ca studenţi, dar sigur - profesorilor. Toată lumea ne împinge: trebuie să faceţi filme, să faceţi ca Mitulescu, să vedeţi ca Mungiu, să faceţi ca Porumboiu! Nu suport chestia asta.
G.F.: Şi atunci te interesezi de o zonă foarte diferită.
N.T.: Da. Trebuie să recunosc că identitatea mea creativă în momentul ăsta este "anti-", am reuşit să o definesc la o beţie cu monteurul meu, Codrin. Nu sunt de acord ca, exact în facultate, în timpul pe care tu trebuie să-l acorzi unei dezvoltări şi unei găsiri de stilistică, tu să te prinzi de stilistica impusă de sistem pentru că n-ai bani. Este o stilistică undeva impusă: N-avem bani, pune camera pe umăr şi filmează realitatea, că n-ai bani să colorezi şi să faci Tim Burton sau alt stil de cinema în care să-ţi găseşti tu mica nebunie şi care să te facă pe tine să fii special. Şi atunci, având presiunea viitorului, aluneci, adesea inconştient, în capcana copierii genului cinematografic care-ţi este cel mai la îndemână: minimalismul, realismul naturalist în care vedem drame sociale! Am fost la Karlovy Vary, am văzut naturalismul dramelor sociale din filmele englezeşti şi ne bat la fund. Vai, cum ne bat la fund! Oamenii ăia au şcoală de cinema şi se vede că o au; tinerii furioşi din anii şaizeci, they're back, and they kick ass atât de rău! Superb decupat, superb gândite cadrele, un drag să te uiţi. Şi personajele lor sunt triste, dar dacă gândeşti cadrele şi le lucrezi, ies superbe.
Nu am nimic cu minimalismul nostru. Poliţist, adjectiv m-a atins în cel mai curat fel şi este probabil apogeul minimalismului cinematografic românesc. Mă bucur foarte mult că a făcut Porumboiu filmul ăsta care, după părerea mea, a cam închis. Ia, mai faceţi minimalism după chestia asta!
Englezii însă pur şi simplu m-au terminat. Şi în acelaşi timp m-au inspirat, pentru că mi-am dat seama că este film făcut cu la fel de puţini bani ca la noi, dar cinematografic este mai elaborat, e ceva care îmi place mie mult mai mult. Să văd un decupaj gândit, adică gândit la modul: de ce aceeaşi mişcare este făcută din faţă şi nu din spate? De ce! - adică nicio chestie nu este gratuită şi toate funcţionează. Prim-planuri care încep cu un geam mat în care vezi numai conturul personajului şi el după aceea iese şi vedem că este într-o staţie de autobuz. Elementele astea de simbolistică pe care filmul nostru le-a pierdut.
G.F.: Dar cred că este exact lucrul pe care regizorii români şi-l propun: să se elibereze de artificialul simbolisticii, al aspectului plastic al imaginii.
N.T.: Da, sunt de acord. Ca manifest, sună bine. Când ai însă o gaşcă de patruzeci de studenţi absolvenţi după ei, care au făcut toţi chestia asta din acelaşi manifest, eu sincer nu mai cred că există o bază. Vreau să-l văd pe unul care face totul perfect - decupaj, personaje, construcţie, perfect - şi face filmul să stea în picioare, chiar dacă nu va fi briliant. Abia apoi să încerce minimalismul. Pentru că a dovedit.
G.F.: Vorbeşte-mi de lungmetrajul tău.
N.T.: Dacă-mi iese proiectul, vreau ca la sfârşitul acestui film, publicul să-l înţeleagă pe puştiul ăla de şaişpe ani care-şi pune poza penibilă pe hi5 - la baie, în chiloţi, cu ochelari Gucci, chiloţii Louis Vuitton. Să-l înţeleagă pe plan uman, nu să râdă de el şi să-l arate cu degetul. Filmul trebuie să fie alb-negru nu pentru că lumea cocalarilor este prea colorată, dar mi se pare că ar trebui să fie alb-negru după felul cum văd ei lucrurile. Şi vreau să folosesc manelele pentru că sunt muzica lor. Probabil o să folosesc manelele aşa cum sunt pentru muzică de spaţiu. Dar, de exemplu, am găsit o variantă de Trei iezi cucuieţi cântată pe manele, Podul de piatră s-a dărâmat" cântat pe manele.
Vreau să lucrez genul ăsta de manele păstrând lumea lor, păstrând versurile lor - care sunt "să moară duşmanii, că eu am bani" - şi toate chestiile astea, dar reîntorcându-le undeva la ramurile lor orientale. Vreau să prelucrez cântecele astea împreună cu maneliştii; să lucrez cu un compozitor care să încerce să găsească două-trei variante piesei, să vadă în ce direcţie să o reorchestreze, iar maneliştii să-şi schimbe vocea şi melodia încât să funcţioneze - în cazul meu - mult mai bine ca muzică de film. Să fie o muzică undeva interioară, curată a personajelor. Ele sunt murdare pentru că noi le vedem astfel. Dar, sincer, cred că şi un cocalar îşi iubeşte mama şi îşi iubeşte iubita şi plânge seara dacă i s-a întâmplat ceva nasol, chiar dacă scuipă seminţe în faţa blocului. Undeva pe partea asta umană o să încerc să o abordez. Nu ştiu încă povestea, ştiu numai că o să fie o relaţie între doi fraţi, pentru că am eu nişte chestii de stors acolo. Nu pot să zic cum va fi, pentru că trebuie să stau mai întâi mult între ei. Nu vreau să inventez, să iasă o făcătură. Vreau să fie ceva găsit acolo, între ei, în relaţia cu ei. Vreau să lucrez cu actori neprofesionişti, din mediul real. Nu pot sa le zic unor actori (fie ei buni, aşa cum sunt Adi Nicolae sau lui Alex Pavel): pune-ţi, te rog, tricoul ăsta mulat cu Gucci, de care ştim foarte bine că e luat din talcioc şi a costat numai doi lei, şi fii cocalar! Şi chiar dacă stau cu ei şase luni şi lucrez, ălălalt o face pentru că este natura lui. La Adi şi la Alex se va vedea că va fi ceva forţat. O să folosesc şi actori, dar cam în stilul lui Forman: îi iau pe ăştia, îi bag pe ăilalţi între ei, încât să-mi ţină plot-ul şi să-i lase liberi, să fie ei... că despre asta e vorba.
Ivana Mladenović
Gabriela Filippi: Înainte de Pizza Love ai mai avut muzică în filmele tale?
Ivana Mladenović: Înainte de Pizza Love am făcut doar un documentar în anul doi, Milky Way, în care foloseam muzică originală, compusă de Andrei Rusu. Andrei Rusu este DJ Rusu. Rusu şi Flore sunt doi băieţi bucureşteni, cei mai buni prieteni ai mei, pe care îi cunosc de când am venit în România şi de la care am învăţat multe lucruri legate de muzică. Şi nu e vorba doar de muzica pusă la petreceri. M-au influenţat foarte tare în gusturile mele muzicale. Rusu nu e compozitor, nici Flore nu e de profesie neapărat, dar fac muzică de mulţi ani. Rusu lucrează acum chiar în calitate de compozitor într-un studio de muzică. Flore a terminat ATF-ul la Multimedia. Împreună pregătesc un album. Întorcându-mă la Milky Way, exista o melodie, Mando Beat, folosită ca temă principală şi pe generic foloseam o alta, Mladenos Farm House, făcută la mişto; ne-am distrat mult. Mai erau încă vreo trei melodii, cu nişte sample-uri.
G.F.: Cum ai colaborat cu Rusu? Ale cui au fost iniţiativele legate de muzică?
I.M.: Am lucrat greu pentru că a fost foarte dificil să îi explic ce vreau exact. Norocul a fost că gusturile ni se potrivesc când e vorba de muzică şi în momentul respectiv ştiam deja foarte multă muzică şi puteam să vorbesc cu el la un nivel apropiat.
Ce voiam de la muzică în documentarul ăla era să dea o notă un pic ironică. Am folosit muzică electronică pe imaginile cu vaci şi oi. Atunci am ales să pun muzică în documentar - nu ştiu dacă acum aş face la fel, dar pot să îţi zic ce credeam eu atunci în urmă cu trei ani. Tot documentarul ăsta, adică subiectul şi personajele mi s-au părut ridicole şi haioase în acelaşi timp. Multă lume zicea "of, ce grea şi oribilă e viaţa pentru ei". Eu nu am privit aşa, pentru mine ei au fost cât de cât fericiţi şi foarte funny. Am ales să pun muzică deoarece credeam că muzica o să fie my point of view cumva, sper că nu exagerez. Prezentam personajele în felul în care chiar erau ele, fără să fac ceva cu "of, Doamne, ce grea e viaţa!". N-am pus deci fluier şi muzică de ciobani. Muzica e ca un comentariu al meu. Există un cadru cu ciobanul cu vacile care pasc pe câmp şi în depărtare se vedea oraşul. Cred că asta era cumva muzică de oraş. Ţin minte că am citit odată în nişte ziare franţuzeşti - care scriau despre filmele dintr-un festival unde a fost şi documentărelul ăsta - că muzica din Milky Way a fost haioasă şi în contrapunct cu filmul; m-am bucurat. Dar în afară de asta, nu prea am auzit să comenteze cineva muzica. În Pizza Love e multă, multă muzica. Asta era ideea, să fie multă muzică. Aici nu e aşa de multă.
G.F.: Îmi povesteşti despre cum ai lucrat pentru Pizza Love?
I.M.: Toată muzica e originală, în afară de o melodie italo-disco, care se numeşte Memories. Muzica e făcută de Andrei Rusu şi de un băiat din Serbia, Djordje Miljenović a.k.a. Wikluh Sky, care e un muzician cunoscut acolo. Andrei a făcut unul sau două beat-uri originale (deci nu sample-at) şi Wikuh a făcut o melodie întreagă pe care am folosit-o ca temă principală, prelucrată în diferite momente şi care varia din muzică de cadru şi de fond. Acolo chiar e multă muzică şi mă întreb de mai multe ori dacă am greşit că am folosit aşa de multă, dar atunci asta îmi doream. Am auzit de multe ori: Ivana, noi nu facem aici videoclipuri, aici trebuie să facem filme, dar I got over it şi am făcut cum am simţit. Nu era un mare plan. Am lucrat online cu băiatul ăsta din Serbia, dar a fost uşor pentru că l-am ales cunoscându-i stilul şi i-am cerut ceva strict pe ceea ce făcea el.
G.F.: În Pizza Love muzica exista din scenariu?
I.M.: Încă din anul întâi, în filmele mele apare câte un pick-up sau radio sau tonomat. Profa de montaj făcea mişto de mine că iar vin cu nişte butoane de la care porneşte muzica în cadru. Dar nu făceam intenţionat, asta îmi plăcea. Iar Pizza Love pur şi simplu aşa a fost gândit, încă de la scenariu. În Milky Way nu era chiar aşa, pentru că era documentar şi nu ştiam exact în care secvenţe o să fie muzică. Dar în Pizza Love a fost clar.
G.F.: Cum ai ales stilul ăsta?
I.M.: Dar nu e niciun stil. Adică nu mi-am propus să fie stil. Era doar un scenariu care a venit atunci, o poveste care trebuia să fie spusă. Făceam de plăcere povestea aia. Nu mi-am propus să fie stil, doar că muzica era all around me şi eram lângă oameni care fac muzică non-stop. E o mare bucată din viaţa mea. Poate de aia a ieşit aşa cum a ieşit. Aproape toţi prietenii mei fac muzică sau sunt într-un fel legaţi de muzică. Aşa s-a nimerit, nu ca ceva plănuit; aşa am simţit. Muzica trebuia să vorbească în Pizza Love despre nostalgie. Consideram roată cadrul cu discul de pick-up de la început. Erau nişte simboluri pe care eu le luam în serios şi care mi se par funny acuma. Dar mă bucur că au existat atunci. Este chiar my life cumva acolo, în Pizza Love.
G.F.: Tu nu îl numeşti un stil. Este totuşi un fel de a face cinema altfel decât ce se practică în şcoală.
I.M.: Nu ştiu. Nu pot să am eu stil încă. Nici nu ştiu bine încă să lipesc cadrele. Mai e mult de învăţat. Erau nişte exprimări ale mele şi nu puteam să simt altfel în momentele alea. După aia s-a schimbat. Şi s-a schimbat iar şi iar. Sunt în căutare. Dar ştiu sigur că îmi place combinaţia între imagine şi muzică şi nu trebuie să fie neapărat într-un film, poate să fie orice. Îmi plac şi videoclipurile.
G.F.: Ce proiecte ai în prezent?
I.M.: Lucrez la un documentar de lungmetraj produs de Strada Film, în care vor fi multe manele. Ei, exagerez acuma, glumesc, dar vor fi. O să fie chiar şi o melodie special compusă pentru un băiat, care este principalul cântăreţ în puşcăria unde filmez şi o să încerc să îi fac videoclipul şi să îl ajutăm să se promoveze. Muzica, în principal, o să fie din ce se găseşte pe acolo: tot felul de oameni făcuţi din aur, copii, femei, prinţi şi prinţese. Am primit şi nickname-ul "Prinţesa de aur" pentru că mi-au zis că am vocea ca Prinţesa de Aur. Există o manelistă cu porecla asta, eu nu ştiam pe-atunci. Îi puneam pe toţi să-mi cânte Buzele tale, care este una dintre manelele mele preferate. Ei toţi cântă în puşcărie.
O să fie, deci, muzică şi aici, dar nu intenţionasem neapărat. Am ascultat multe manele ca să-i înţeleg mai bine şi sincer, melodiile astea sunt foarte sincere, fără nicio glumă. Adică sincere pentru ei. I-am văzut cântându-le şi ei chiar le cântă din inimă. Nu maneliştii ăştia de aur, ci copiii din puşcărie, ei le cântă din inimă.
G.F.: Şi care e povestea lor?
I.M.: Uite, ţi-o spun în stilul manele: "În seara asta mă simt bine şi vreau să chefuiesc, de nimic nu îmi pasă, nici de banii ce-o să-i cheltuiesc", "sâmbătă, duminică, bem si facem iar belea, dăm la maxim muzica, să vină poliţia" sau "lanţurile, praf, cenuşă, fă, Domne, fereastra uşa". Ei chiar trăiesc viaţa intens. Mă rog, nu toţi sunt aşa, dar ei cumva trăiesc pe versurile tuturor melodiilor ăstora.
Citiţi următorul episod aici.