Pe la mijlocul lunii noiembrie 2009, Teatrul Naţional din Varşovia a invitat reprezentanţi ai instituţiilor omonime din diverse ţări la o întîlnire menită, în intenţia organizatorilor, să clarifice "locul şi rolul" scenelor purtînd această pre(ten)ţioasă denumire - dar şi al unora care, fie şi în lipsa titulaturii, pot năzui la un astfel de statut - în contextul lumii de astăzi. Ştiut fiind, desigur, că Teatrele Naţionale s-au format, în Europa, aproape concomitent cu naţiunile respective (uneori chiar precedîndu-le) şi pe fondul divizării continentului (împărţit de Marile Puteri în hălci geografice consistente) în state mai mult sau mai puţin unitare sub raport etnic. Au fost trei zile neobişnuit (aproape că aş zice nefiresc) de compacte, în care oaspeţii, instalaţi în mare lux la hotelul Sofitel din capitala poloneză, au zărit oraşul doar în timp ce traversau marea piaţă cu mormîntul Soldatului Necunoscut, în drum spre masiva clădire a teatrului-gazdă.
Personal, am scurtat un pic, într-o după-amiază tîrzie, una dintre sesiuni şi am izbutit să dau o raită-fulger prin "oraşul vechi", romantic şi vag misterios în lumina felinarelor luminînd străduţe întortocheate ori a vitraliilor anunţînd prezenţa cîte unei biserici majestuoase, cum numai bisericile catolice pot fi. În afară de aeroport, asta e tot ce am văzut din Varşovia. Discuţiile au fost lungi - în sensul că au durat mult - şi, cu mici excepţii, nu tocmai pasionante. De fapt, cam toţi "naţionaliştii" adunaţi acolo s-au plîns: de mărimea (adică micimea) bugetelor; de constrîngerile legislative; de "moştenirea" primită, constînd în clădiri nefuncţionale, prea puţin flexibile şi neadecvate, în lipsa unor modificări substanţiale, artei teatrale a zilei de astăzi; de dimensiunile trupei (cînd prea mare, cînd prea mică). Identitatea Teatrelor Naţionale a părut să se definească mai degrabă în termeni istorici, sociali şi lingvistici decît în termeni artistici, lucru valabil atît în cazul celei mai vechi scene cu acest profil din Europa (Comedia Franceză, în vîrstă de peste trei sute de ani), cît şi în cazul celei mai noi (Teatrul Naţional Scoţian, în vîrstă de aproape trei ani, care se va vedea în curînd detronat, în acest clasament, de Teatrul Naţional Velş, actualmente în curs de constituire).
Singura tentativă netă de a schiţa un profil estetic real al instituţiei sale i-a aparţinut lui Sergio Escobar, co-director al Teatrului Piccolo din Milano, care, potrivit vorbitorului, încearcă să practice un "teatru popular de artă" - caracterizare dragă lui Giorgio Strehler, fondatorul instituţiei, şi unde cei doi termeni, aparent opuşi (artă şi adresabilitate largă), coexistă în linişte. (Şi, din cîte mi-a fost dat să constat direct, de-a lungul timpului, nu doar în teorie, ci şi în realitatea vie a spectacolului.) Altfel, s-a vorbit mult despre cum pot fi atraşi spectatorii, despre cum pot fi educaţi autorii în spiritul "deschiderii către mase" şi despre cum trebuie să încerce directorii să-şi transforme instituţia în mijloc de comunicare între... Între cine şi cine? Aici chestiunea devenea, în general, ceţoasă.
Din fericire, am văzut şi trei spectacole; toate, producţii ale Teatrului Naţional din Varşovia, care îşi aducea astfel contribuţia specifică la un festival căruia colocviul îi punea, de fapt, punct; era vorba despre un festival al (tocmai) Teatrelor Naţionale, unde se înfăţişase şi Teatrul Naţional din Craiova, cu Noaptea de la spartul tîrgului (A douăsprezecea noapte) de Shakespeare, în regia lui Silviu Purcărete - după cum am auzit, cu foarte mare succes. Cele trei spectacole varşoviene - Ivanov de Cehov, în regia lui Jan Englert, Marat-Sade de Peter Weiss, în regia Majei Kleczewska, şi Poveşti pentru copii de Isaac Bashevis Singer, în regia lui Piotr Cieplak -, extrem de diverse, dar de un nivel calitativ omogen şi remarcabil de ridicat, nu au ilustrat, altminteri, prin nimic şi întru nimic aserţiunile ce se desfăşuraseră atît de larg, cînd mai savant, cînd mai pe-nţeles, în discuţiile conferinţei.
Pe la mijlocul lunii octombrie, Teatrul Figura Stúdió din Gheorgheni (Harghita) a adus un număr modest de oaspeţi "intelectuali" la cea de-a opta ediţie a Colocviului Teatrelor Minorităţilor Naţionale din România (amînat, din motive financiare, din luna mai), pe care îl organizează din doi în doi ani şi unde sosesc cu spectacole cam toate scenele ce folosesc altă limbă decît româna. Şi care nu sînt chiar puţine. Concursul (pentru că festivalul are caracter competiţional) se desfăşoară în clădirea teatrului-gazdă, care este cea a Casei de Cultură şi care adăpostea pînă nu demult şi o discotecă - extrem de gălăgioasă, evident. Din acest an există, în locul discotecii, o sală de tip studio; în rest, participanţii mai pot avea la dispoziţie, în mod excepţional, alte vreo două spaţii - bineînţeles, lipsite de dotările tehnice necesare. În orăşel, călătorii teatrali sînt cazaţi la două hoteluri de trei stele; întreaga urbe (situată în centrul Transilvaniei, aşadar foarte aproape de polul frigului) se încălzeşte cu lemne şi îşi găteşte mîncarea la gazul furnizat de butelii. Străzile sînt simpatice şi desfundate (dar asta, ce-i drept, în România nu este o excepţie). Altminteri, există treizeci şi patru de frizerii şi saloane de coafură.
Fiecare zi de colocviu a cuprins două spectacole şi, cu începere dintr-a doua, în fiecare dimineaţă a avut loc ceea ce se numeşte "discuţia". Toţi membrii ansamblului care a jucat seara sînt invitaţi să audă părerile specialiştilor aflaţi la Gheorgheni - printre aceştia se numără şi studenţi la Teatrologie de la Tîrgu-Mureş şi Cluj, care, de regulă, scot şi un ziar al festivalului - şi, dacă doresc, să le combată. Faţă în faţă, ochi în ochi. Părerile sînt exprimate, de obicei, cu politeţe, dar fără nici un fel de rezerve. Adesea, discuţia capătă un ton dur, pentru că se întîmplă ca spectacolul să fie disecat - vivisecţionat, mai bine zis - pînă în cele mai ascunse fibre. Nimeni nu (se) plînge. Teatrul lumii globalizate de mîine va evolua între aceste două extreme - organizaţionale, dar nu numai. Spre ce, oare?