După lupte cu birocraţia BBC-ului, primul album a fost lansat în octombrie 2009 la sediul Institutului Cultural Român de la Londra: un set de două discuri compacte intitulat Constantin Silvestri: A Bournemouth love affair. Acesta cuprinde înregistrări din concert a unor lucrări de George Enescu (Simfonia a I-a Op. 13, Suita a I-a Op. 9, Suita a II-a Op. 20), Constantin Silvestri (Trei piese pentru orchestră de coarde), Wolfgang Amadeus Mozart (Uvertura operei "Flautul Fermecat" K. 620, Simfonia nr. 29 K. 201), Serghei Prokofiev (Simfonia nr. 1 Op. 25, "Clasică"), şi Antonín Dvořák (3 Dansuri Slave Op. 46, nr 3-5.). Lucrările au fost gravate în anii 1963-1966, iar Silvestri conduce Orchestra Simfonică din Bournemouth.
Punctul de gravitate al albumului îl constituie operele lui Enescu, Silvestri fiind un neegalat interpret al muzicii Orfeului moldav. Într-adevăr, versiunea Simfoniei a I-a este de referinţă, una din culmile discografiei enesciene - iar înregistrarea beneficiază şi de cel mai bun sunet. A surprins mai bine, oare, un alt şef de orchestră exuberanţa debordantă a lucrării? De la primele acorduri vitalitatea dirijorului ţine mereu în priză ascultătorul. Această vitalitate este contrastată de fineţea corzilor din mişcarea lentă. Dar ceea ce impresionează cel mai mult este faptul că orchestra, magistral ghidată, dă impresia că ar fi de mult familiarizată cu lucrarea, deşi se află desigur la primul contact. Fie şi numai pentru această înregistrare CD-ul ar putea fi recomandat cu entuziasm.
Din fericire albumul oferă mult mai mult. Interpretarea Suitei a I-a este aproape la fel de bună. Exceptând gravarea compozitorului, singura altă versiune a lucrării pe care o ascult cu aceeaşi plăcere provine dintr-un concert al Orchestrei Simfonice din Chicago dirijată de Jean Martinon. Maestrul francez are avantajul unei orchestre superbe - o menţiune specială pentru partida de corn şi pentru percuţie - şi este electrizant în finalul suitei. Frazarea lui Silvestri este însă mult mai fluidă, în special în primele două mişcări; într-adevăr, nu cunosc o execuţie mai sublimă a Menuetului Lent. Voi mai atrage atenţia asupra unui singur detaliu interpretativ: intrarea timpanului în Preludiul la Unison. Enescu indică în partitură un fortissimo al corzilor şi un mezzo-piano al timpanului, lucru simplu doar în aparenţă, dar pe care Silvestri îl realizează cu o deosebită claritate.
Tălmăcirea Suitei a II-a este plină de prospeţime, la fel ca şi cea a Simfoniei "Clasice" a lui Prokofiev. Sau a compoziţiilor mozartiene, deşi Silvestri foloseşte o orchestră mai mare decât se obişnuieşte în ziua de azi. Lectura dirijorului nu este deloc greoaie, ci dimpotrivă, viguroasă şi energetică. Nu cred că mă înşel dacă afirm că Silvestri este unul din marii interpreţi ai muzicii lui Mozart, şi o spun bazându-mă pe toate înregistrările pe care le-am ascultat: Marea Missă în Do minor, Concertul pentru pian şi orchestră nr. 19 (solistă Clara Haskil), Concertul pentru pian şi orchestră nr. 22 (solist Géza Anda), Concertul pentru vioară şi orchestră nr. 3 (solist Leonid Kogan), şi gravările de pe discul de faţă.
Albumul îl înfăţişează pe Silvestri şi în ipostază de compozitor. Cele Trei piese pentru orchestră de coarde sunt puternic influenţate de folclor, deşi cel puţin o parte din materialul tematic aparţine autorului. Interpretarea este una definitivă, ascultătorul rămânând copleşit de intensitatea lecturii.
Trei dansuri slave Op. 46 nr. 3-5 de Antonín Dvořák încheie programul. Polka (nr. 3) frapează prin numeroasele schimbări de ritm - fiţi atenţi aici la folosirea discretă a rubato-ului. Este urmată de un dans contemplativ, sousedská (nr. 4), şi de unul rapid, skočná (nr. 5.) Paleta coloristică a dirijorului serveşte în mod fericit această muzică. Cu toate acestea, am încercat să-mi imaginez cum ar fi sunat lectura dacă maestrul ar fi avut la îndemână Filarmonica Cehă, orchestră pe care a condus-o cu mult succes - şi cu care a înregistrat versiunea de referinţă a Rapsodiilor Române de Enescu.
Anul 2009 i-a răsfăţat pe melomanii colecţionari de înregistrări istorice cu câteva apariţii remarcabile: Wilhelm Furtwängler la pupitrul Filarmonicii din Berlin (casa germană Audite) sau Leonard Bernstein dirijând lucrări de Haydn (Sony Masterworks.) Fără exagerare spun că albumul lui Silvestri poate sta cu mândrie alături de ele. Să sperăm că difuzarea îi va fi amplă şi că se va bucura de reputaţia pe care o merită. Deocamdată, el poate fi comandat deocamdată doar de pe pagina de Internet a casei de discuri. Păcat că o lansare pe durata Festivalului George Enescu nu a fost posibilă. E vorba de una din acele înregistrări esenţiale care nu ar trebui să lipsească din colecţia oricărui meloman serios.