Chiar nu regret deloc decizia astfel luată.
În primul rând, pentru că Teatrul Regal din Liège este o mică bijuterie arhitectonică, cu o colonadă de marmură care îi decorează armonios fațada, cu o sală de spectacole în stil Second Empire și cu o structură ultramodernă care domină întreaga clădire. În ciuda unui buget destul de modest, instituția ocupă un loc de cinste în lumea operei cucerit mai ales grație fostului său director, emblematicul Stefano Mazzonis di Pralafera, decedat prematur în 2021. Stilul de management al italianului, deopotrivă vizionar și creativ, a fost continuat și de actualul director, Stefano Pace (chiar dacă câteva scandaluri au zguduit puțin acest teatru de operă în săptămânile ce au urmat preluării mandatului de către Pace). În general, Liège este locul unde punerile în scenă sunt destul de fidele libretului, unde cântăreții poartă adesea costume frumoase, de multe ori chiar de epocă, unde prețurile biletelor sunt mai mult decât rezonabile, mai ales pentru cei tineri, și unde, pentru 60 de euro de persoană, oricine se poate răsfăța cu o cină gastronomică inspirată direct de spectacol și servită în timpul celor două pauze. Poate că tocmai această abordare a spectacolului de operă, atât de modernă prin conservatorismul ei, este cea care explică incredibilul succes al acestei scene lirice, situată în inima Europei Occidentale și vizitată în mod regulat de mai toți marii cântăreți ai lumii.
Regizată de germanul Thaddeus Strassberger, această nouă producție a Traviatei ne invită la teatru, sau mai bine zis la cabaret, dacă ar fi să ne luăm după numeroșii dansatori și acrobați care îi însoțesc în mod constant pe artiști pe scenă, uimindu-ne mereu cu coregrafiile lor bine puse la punct. Sub o ploaie de confeti, o multitudine de costume cu pene, strasuri și paiete îți iau ochii, fără însă ca acest lucru să ne facă să uităm că povestea Violettei este una cu totul și cu totul tragică. Deși ideea de a transpune o lucrare lirică în lumea cabaretului nu este defel nouă - Olivier Py a fost chiar mai inspirat în 2023 pe scena Teatrului Champs-Elysées cu Privighetoarea lui Stravinski - mi s-a părut totuși remarcabil modul în care Strassberger se joacă cu luminile pe toată durata spectacolului pentru a sugera fragilitatea nu doar a unei vieți, cea a Violettei, ci și a vieții în general. Mai trebuie de asemenea subliniate atenția lui Strassberger pentru tot felul de detalii ce privesc atât decorurile cât și costumele, interesul său manifest pentru rolurile secundare și dorința sa de a propune spectatorului o permanentă mișcare scenică pentru a-i capta mereu atenția
Irina Lungu face de mult timp o carieră excepțională pe marile scene ale lumii. Cântăreața și-a făcut debutul la Scala în 2007, chiar în rolul Violettei, atât de drag ei. Deși soprana s-a produs în mai multe rânduri la Paris, trebuie să recunosc că întâmplarea a făcut ca, de fiecare dată, să îi prefer o altă artistă: Olga Peretiatko în 2015 și Nadine Sierra în 2021 în Rigoletto și Sonya Yoncheva în 2016 în Traviata. Iată de ce, ca să nu-mi reproșeze vreodată acest lucru, am venit până la Liège!
Fiind o femeie foarte frumoasă, Irina te cucerește de la bun început. Nu am nici cel mai mic dubiu ca moldoveanca e perfect conștientă de acest lucru. În consecință, mă așteptam ca, în acest act de debut (inaugurat aici în mod excepțional cu un balet ca pe vremea lui Verdi!) în care toată lumea vibrează pentru faimosul Brindisi, ea să se joace din plin cu Alfredo, arătându-se când indiferentă, când seducătoare, când ușor necăjită, când veselă, când dură, când blândă și drăgăstoasă. Dar nimic din toate acestea nu s-au întâmplat! Dimpotrivă, jocul ei scenic mi s-a părut destul de modest, acutele au fost oarecum scurtate în mai multe rânduri în timp ce liniei ei vocale i-a lipsit un pic cursivitatea pe tot parcursul celebrei arii « E strano... ». Obligată să îmbrace mai multe ținute extravagante, soprana părea prezentă pe scenă fără însă a fi cu adevărat acolo, ca și cum ar fi existat ceva (dar ce oare?) care o jena în permanență.
Din fericire, am descoperit o cu totul altă Violetta după prima pauză! Într-un registru care devenise acum tot mai dramatic, Irina Lungu s-a transformat brusc, manifestând o ușurință vocală extraordinară pe toată durata celui de-al doilea act, de departe cel mai reușit. Dintr-o dată, în mod aproape miraculos, totul a devenit limpede și perfect executat, dovadă fiind magnifica interpretare a ariei « Dite alla giovine... », urmată de sfâșietoarea injoncțiune « Amami Alfredo... ». Un încântător « Ah, taci! », implorat atât de simplu și frumos a fost poate cea mai frumoasă rugăminte pe care am auzit-o vreodată! Scena finală a actului II este magistrală. Spre deosebire de alte producții, Violetta rămâne aici în picioare atunci când nefericitul Alfredo îi aruncă în față toți banii pe care tocmai îi câștigase la jocul de cărți, reducând-o astfel, din nou, la statutul ei de curtezană de lux. Nemișcată, ca o statuie romană, îmbrăcată într-o rochie neagră cu reflexe aurii, Violetta capătă ceva din trăsăturile unei adevărate suverane ("Never complain, never explain"), aflată undeva deasupra tuturor. Acesta este momentul exact în care, duminică după amiază, pe scena Operei din Liège, Irina Lungu și-a recăpătat coroana pentru a deveni, în sfârșit, regina serii! Celebra romanță « Addio, del passato » și ultimul duet cu Alfredo nu au făcut altceva decât să accentueze triumful artistei, aclamată la final cum se cuvine de un public belgian mult mai călduros decât cel din Paris.
În rolul lui Alfredo, tenorul rus Dmitri Korchak nu poate fi decât fermecat de această magnifică Violetta. Vocea sa tânără, deși un pic prea nazală din punctul meu de vedere, este perfect adaptată personajului, fără însă a putea rivaliza cu cea a moldovencei, mult mai plină și mai colorată în toate duetele. Baritonul italian Simone Piazzola este un Germont rapid torturat de remușcări, cu o inimă mare, deși oarecum înfricoșător la prima vedere. Faimoasa « Di provenza il mar » este aplaudată de întregul public, care asistă neputincios la confiscarea mobilei aflată în pavilionul de suburbie tipic nord-americană, în care cei doi îndrăgostiți deciseseră să se retragă pentru a-și trăi povestea lor de dragoste.
Deși secundare, celelalte personaje joacă un rol important în fizionomia spectacolului, prezența lor scenică fiind invers proporțională cu durata rolurilor fiecăruia. I-aș remarca aici pe elegantul Pierre Doyen (baronul Douphol) și mai ales pe această subtilă și blândă Marion Bowens, fără îndoială cea mai bună Annina pe care am văzut-o vreodată. Petrecerea Florei (Aurore Daubrun) este de o frumusețe vizuală excepțională, chiar dacă kitsch-ul este omniprezent. În timpul celebrului cor al țigăncilor și, mai apoi, al matadorilor, mi-am spus că scena ar putea fi chiar reciclată cu succes în Samson și Dalila, cu această țigancă uriașă care plutește încet deasupra capetelor dansatorilor care ne oferă o adevărată bachanală, în acordurile frenetice ale excelentei Orchestre a Operei Regale din Liège, dirijată de Giampaolo Bisanti, aflată într-o adevărată zi de grație.
La Traviata de Giuseppe Verdi, Opera Regală, Liège (15.09.2024)
Conducerea muzicală: Giampaolo Bisanti / Regia, decorurile și luminile: Thaddeus Strassberger / Coregrafia: Antonio Barone / Costumele: Giuseppe Palella /
Distribuție: Violetta Valéry: Irina Lungu / Alfredo Germont: Dmitri Korchak / Giorgio Germont: Simone Piazzola / Flora Bervoix: Aurore Daubrun / Annina: Marion Bowens / Baronul Douphol: Pierre Doyen / Doctorul Grenvil: Luca dall'Amico / Orchestra și Corul Operei Regale din Liège.
(foto: J. Berger - ORW Liège)