Nu e rău, dar era loc de mai bine - Sherlock Holmes

Filmul lui Guy Ritchie, care ameninţase să ia faţa Avatarului în Statele Unite, a intrat chiar din prima zi a anului 2010 în sălile din România. Ce mai putea face britanicul cu un personaj despre care s-au făcut deja peste 110 de filme? Evident, să-l updateze într-un mod pe alocuri nu prea potrivit. Robert Downey Jr. e, în schimb, un foarte simpatic al 76-lea Sherlock Holmes.

Chiar dacă americanul nu face, spun unii, decât să se joace pe sine, el are - singur o recunoaşte - o trăsătură comună cu personajul imaginat de Arthur Conan Doyle: ciudăţenia. Nici accentul britanic nu-i pune probleme. Guy Ritchie nu pleacă de la unul dintre cele patru romane sau de la una dintre cele 56 povestiri ale lui Doyle care îl au ca protagonist pe celebrul detectiv, ci de la o povestire scrisă de Lionel Wigram care preia nu doar personaje din opera lui Doyle, dar şi pasiunea acestuia pentru ocultism. Ocultismul se dovedeşte până la urmă unul fals, dar mai bine ar fi fost real pentru că ar fi dat filmului un aer mai autentic în loc să-l îmbrace în haina unui thriller contemporan al cărui erou negativ vrea să domine lumea, iaca aşa, fără să ştie nici el prea bine de ce.

Filmul lui Ritchie are câteva atuuri. În primul rand, Robert Downey Jr şi Jude Law (în rolul doctorului Watson, partenerul şi prietenul lui Holmes). Amândoi dau bine şi împreună, şi separat, părând de departe alegerile ideale pentru un cuplu de detectivi pe cât de imbatabili pe atât de ciudaţi şi de simpatici. În al doilea rând, scenariul scris la şase mâini de Anthony Peckham, Michael Robert Johnson şi Simon Kinberg are suficientă materie cenuşie cât să stimuleze sinapsele spectatorului şi umor cât să le relaxeze încordarea, montajul făcându-ne la rândul lui să urmăm în pas vioi deducţiile eroului. Filmul e extrem de îngrijit, de la imaginea lui Philippe Rousselot până la muzica lui Hans Zimmer, de la decorurile imaginând vechea Anglie cu docuri, cartiere în noroi şi fabrici de cărămidă până la machiajul care le favorizează cel mai mult pe actriţe.

Din păcate, Guy Ritchie nu e un regizor cu prea multă adâncime, chiar dacă e unul profesionist. Dacă a deprins o reţetă încă de la debut, nu mai renunţă la ea. Între Lock, Stock and Two Smoking Barrels, lungmetraj cu care a debutat în 1998, şi recentul RocknRolla (2008), Guy Ritchie s-a tot repetat pe sine, devenind din calofil şi mai calofil. Evident, filmele lui şlefuite au partea lor de fani care nu cer substanţă la cinema cât acţiune, viteză şi coordonare. Şi puţin umor, tot de suprafaţă.

Un film despre Sherlock Holmes ar fi fost pentru Ritchie un pariu. E adevărat că detectivul avea pumnul greu şi era pasionat de artele marţiale - se ştie din opera lui Doyle- , dar era mai ales un tip interesant, un ciudat în stare de deducţii extraordinare, experimente trăsnite, glume inteligente şi o atenţie aproape supranaturală - câteva elemente care ar fi putut duce la un film mai mult inteligent decât fizic. Ritchie se abţine cu greu de la a presăra bătăi montate sacadat la tot pasul (specialitatea lui), înlocuindu-le unde nu poate altfel cu bătăi mai "retro" şi mai umane, de pildă cele - simpatice - care implică huiduma franceză (căreia în realitate i-a scăpat o dată pumnul şi l-a pus pe Downey Jr. la pământ, fără cunoştinţă - s-a spus).

Una peste alta, noul Sherlock Holmes e totuşi un film agreabil. Dacă te gândeşti că fără Robert Downey Jr. n-ar fi avut la fel de mult haz, te mulţumeşti şi cu atâta. Este clar însă că nici nu se compară cu Avatar.


Sherlock Holmes - de Guy Ritchie
Cu: Robert Downey Jr., Jude Law, Rachel McAdams, Mark Strong, Eddie Marsan, Kelly Reilly.