Flashback. Anul unu (Noul Cinema Românesc 1)

Noul Cinema Românesc s-a născut odată cu noul mileniu. Dacă ar trebui să aleg o dată care să-i fie trecută pe certificatul de naştere, aceea ar fi... Ziua Copilului: pe 1 iunie 2001 a avut loc, la cinematograful bucureştean "Scala", premiera filmului Marfa şi banii (finalizat însă, după cum aflăm de pe genericului său final, în iulie 2000). Ar mai fi şi varianta 5 mai 2001: atunci, Cinemateca Română a organizat o proiecţie în avanpremieră cu cele două filme care în aceeaşi lună urmau să ne reprezinte la Cannes: deja menţionatul lungmetraj de debut al lui Cristi Puiu (selecţionat în Quinzaine des Réalisateurs, secţiunea paralelă înfiinţată după evenimentele din Mai 1968, în cadrul căreia a avut loc premiera sa mondială) şi scurtmetrajul Bucureşti - Wien ora 8:15 (selecţionat în competiţia de film studenţesc Cinéfondation). Totuşi, data premierei naţionale mi se pare mai potrivită pentru a marca naşterea fenomenului botezat "Noul Val" (încă din 2002, după ce mai apăruseră Occident de Cristian Mungiu şi Furia de Radu Muntean) sau - mai îndreptăţit - "Noul Cinema Românesc".

După Cannes, Marfa şi banii a fost invitat la alte peste 20 de festivaluri internaţionale, iar la unele dintre acestea a primit, în 2001 şi 2002, importante distincţii: Premiul special al juriului şi Premiul "Findling" (al Asociaţiei de Stat pentru Comunicare prin Film) la Cottbus (Germania), Premiul FIPRESCI (al Federaţiei Internaţionale a Presei Cinematografice) şi Premiul de interpretare masculină (Alexandru Papadopol, pe atunci încă student la Actorie) la Salonic (Grecia), Menţiunea specială a juriului la Trieste (Italia), Premiul PROCIREP (al Societăţii Producătorilor de Cinema şi Televiziune) la Angers (Franţa) şi Premiul Abasto ("Filmul viitorului, azi") la Buenos Aires (Argentina).

Realizez că acum, după trei Palme d'Or-uri (două pentru scurtmetraj), două premii FIPRESCI, două premii ale secţiunii Un Certain Regard şi altul pentru debut (Caméra d'Or), toate obţinute la Cannes de cineaşti români (inclusiv Cristi Puiu), în perioada 2004-2009, plus nenumărate alte distincţii internaţionale, palmaresul filmului Marfa şi banii ar putea fi trecut cu vederea, însă cred că ar trebui să ne întoarcem în timp, pentru a ne reaminti care era starea cinematografiei noastre în 2001.

În anul în care Cristi Puiu termina filmările la primul său lungmetraj, nici o producţie românească nu a avut premiera pe marile ecrane - situaţie nemaiîntâlnită de la sfârşitul Primului Război Mondial! (În schimb, a fost relansat, după trei decenii, în circuitul cinematografic - chipurile pentru a aniversa cele patru secole scurse de la prima unire a ţărilor române - Mihai Viteazul de Sergiu Nicolaescu.) De aceea, 2000 a fost pe bună dreptate numit "anul zero" al filmului românesc.

Apoi, majoritatea regizorilor români care au debutat în primul deceniu postcomunist (şi sunt aproape 20...) nu au reuşit să treacă de pragul primului lungmetraj. Singurii doi cineaşti care au reuşit să se impună, nu doar pe plan naţional, au beneficiat de strânse legături cu industria de film franceză: Radu Mihăileanu (plecat din ţară şi stabilit în Hexagon în 1980, debutant cu Trahir / A trăda în 1993) şi Nae Caranfil (debutant cu È pericoloso sporgersi, film lansat la noi de abia în 1995, adică la doi ani după ce fusese şi el prezentat la Cannes, în cadrul Quinzaine des Réalisateurs).

În august 2001, într-un articol publicat în ziarul România liberă, Iulia Blaga menţiona numărul mare de cereri de participare la festivaluri internaţionale primite de filmul lui Cristi Puiu şi observa apoi, citând o sursă din interiorul Centrului Naţional al Cinematografiei (CNC), că "o asemenea afluenţă de invitaţii este fără precedent" pentru o producţie autohtonă.

Astăzi, la aproape un deceniu distanţă, pot afirma fără rezerve că Marfa şi banii a declanşat, în spaţiul cinematografiei autohtone, o adevărată revoluţie. O revoluţie (est)etică, ale cărei efecte le putem observa încă în filmele româneşti.