Degeaba scrie noiembrie pe copertă, apare taman înainte de Halloween. Revista, zic. Pretext pentru o baie aleatorie de filme horror, nu? Aşa m-am gândit şi eu.
Totul a început cu Pushing Daisies. Serial unicat (imaginaţi-vă că Tim Burton ar fi tras un remake la Amelie), creat de Bryan Fuller. Zice Chirilov, maliţios: "Acuma l-aţi descoperit, când l-au cancelat?!" Haha, ce-am mai râs. Premisa formidabilă (un plăcintar are darul de a readuce morţii la viaţă printr-o singură atingere - dacă-i atinge din nou, mor definitiv, dacă nu-i atinge după un minut, sunt vii şi nevătămaţi, dar altcineva moare în locul lor) şi dialogurile, care merg de la savuros în sus, m-au făcut să-l investighez pe individ (Fuller, nu Chirilov), drept care am cumpărat primul sezon din Dead Like Me, serial creat de BF anterior lui Pushing Daisies, actualmente la fel de cancelat. La fel de morbid (eroina e o puştoaică ucisă de un closet picat dintr-o navă spaţială, care devine "Grim Reaper" - adică e însărcinată cu colectarea sufletelor, cu doar câteva clipe înainte ca răposaţii să devină răposaţi), la fel de delirant verbal (în special graţie incomparabilului Mandy Patinkin, şeful "turmei" de reaperi), cumva mai curajos, mai deranjant, mai subversiv, mai disperat şi mai subtil decât PD, chapeau! Surioara eroinei (Ellen Muth) e jucată de şi mai tănâra Britt McKillip (născută în 1991), posibil viitoare vedetă de gen, pe care am aflat-o la început de octombrie într-una dintre cele mai plăcute surprize cinefile ale anului.
Trick'r Treat se cheamă tărăşenia - e un filmuleţ pe care regizorul Michael Dougherty (scenarist la Superman Returns) l-a tras în 2007, dar cei de la Warner au decis să-l amâne iar şi iar, până ce l-au lansat direct pe DVD. Un soi de antologie horror în stilul clasicelor Hammer, numai că poveştile se intersectează à la Altman, cu o ferocitate şi o dezinvoltură... dezarmante, şi care, pe lângă faptul că respectă (stilistic şi nu numai) regulile şi tradiţia Halloween-ului, răstoarnă isteţ clişeele (virginele inocente sunt de fapt vârcolaci, profesorul timid e serial-killer) fără să uite o clipă să te sperie zdravăn, în dulcele stil al anilor '80, cel nealterat de computere şi Paris Hilton.
Am zis anii '80? Am pornit deci să dau o raită pe raftul cu pricina... şi m-am oprit întâi la Fright Night (1985), care m-a terifiat aprig atunci când l-am văzut întâia oară. A îmbătrânit, e drept, dar a îmbătrânit frumos - Amanda Bearse nu mai poate fi dezlipită de Marcy D'Arcy, din păcate, dar Chris Sarandon şi, mai ales, Roddy MacDowall (vânător de vampiri volens-nolens) compensează. Am re-reîncercat apoi Poltergeist (1982) - toujours impeccable. E drept că tuşa producătorului Spielberg se regăseşte în fiecare cadru (legenda spune că a refilmat cu mâna lui jumătate din film) dar răutatea excesivă şi sentimentul opresiv nu pot veni decât de la regizorul creditat, Tobe "Texas Chainsaw" Hooper. Bineînţeles că mi s-a făcut brusc chef de primul şi cel dintâi filmuleţ turnat vreodată de SS - segmentul Eyes din pilotul serialului Night Gallery, creat de Rod Serling în 1969. Joan Crawford e oarbă, "little" Steven vede însă foarte bine, nimic de zis.
Şi la fel de bine "vede" Wes Craven, al cărui seminal Coşmar pe Elm St. am decis să-l revizitez apoi. Unul dintre foarte puţinii cineaşti capabili să inventeze un monstru, să creeze o mitologie şi să te înspăimânte în plină zi... Taman lângă cofretul cu Freddy Krueger zăcea Terror Train, un slasher semi-uitat din 1980, ale cărui particularităţi (totul se petrece în tren, crimele se întâmplă off-screen, ucigaşul e cunoscut din start) îl pot transforma, în timp, într-un clasic. Nu se supără nimeni dacă sar niţel în Europa şi bifez debutul din 1999 al lui Jaume Balaguero, anume Los Sin Nombre? Spaniolul (între tip faimos graţie dipticului Rec / Rec2) nu ştie exact ce vrea, îşi pune actorii să vorbească şi să explice în neştire, dar tot reuşeşte un final... criminal şi o atmosferă care te face să-ţi doreşti lumină. Sau soare. Eu m-am dres cu Shaun of the Dead, omagiul sângeros al tripletei Edgar Wright - Simon Pegg - Nick Frost, care le-a adus binecuvântarea domnului Romero şi admiraţia noastră, a tuturor.
Moment în care realizez că se termină spaţiul... aşa că mă grăbesc către filmul fără de care Halloween nu se poate, capodopera omonimă a lui John Carpenter din 1978. Come dance with me, Michael!