Pur şi Simplu Bach - Block Bach

CRBL, liderul trupei de hip-hop Simplu, Răzvan Mazilu şi Monica Petrică au găsit acelaşi ritm al comunicării la Teatrul Odeon din Bucureşti. Muzica lui Bach este limbajul comun ideal, care leagă stilul de viaţă al băiatului de cartier, al vecinei iscoditoare de la un etaj oarecare şi al unor tineri care se îndrăgostesc.

Bach poate fi un antidot la manelizarea oraşului, pentru că acoperă zgomotele lui inutile - claxoanele irascibile sau frânele convulsive. Bach dizolvă cenuşiul tăcut al blocului de vizavi şi salvează ziua din încrâncenarea ei. Iar Block Bach sublimează poezia cotidianului, dându-i un alt sens al receptării.

O scară de bloc şi patru apartamente: viermuiala "blocatarilor" este redusă la patru poveşti. CRBL stă aşezat pe trepte, adulmecând fiecare singurătate care trece pe lângă el. Pe scări coboară o doamnă în vârstă, un tânăr, dar şi frumoasa blocului. Păşesc unii prin umbrele altora. CRBL se alătură convoiului morţilor vii. Istoria se repetă în ziua următoare. Acelaşi traseu care nu ia în calcul dialogul. Apoi, ceva se schimbă.

Tinerii îşi surprind privirile, iar dansul contemporan este contaminat de puterea cinetică a flirtului. Monica Petrică şi Răzvan Mazilu emană sexualitate prin fiecare modulaţie a încheieturilor. De aici şi până la cea mai puternică imagine a spectacolului nu mai este decât un pas de dans. Scena sărutului izolează lumea perfectă a îndrăgostiţilor de însuşi spaţiul în care s-au cunoscut.

Dragostea face abstracţie de blocul în care s-a întâmplat, chiar dacă punctul ei culminant devine semn de exclamare tocmai între cei patru pereţi ai cutiei de chibrituri de sorginte comunistă.

Chiar şi viaţa la bloc, într-o suprafaţă care confiscă intimitatea, poate fi palpitantă. Cei doi dansează şi colorează cenuşiul. Proiecţiile video ale Casei Gontz îi sechestrează pe spectatori. Le inhibă evadarea. Îi obligă să nu uite că s-au născut şi or să moară la bloc.


După blocurile gri

În cartier, blocul redă esenţa lumii. De la parter până la ultimul etaj se dezlănţuie un microcosmos. Imaginile proiectate în sala Teatrului Odeon surprind o clădire de apartamente în toată splendoarea ei - rufe întinse, spioni care îţi intră cu privirea în casă, antene (de satelit) bine arcuite, balcoane cu sutiene de termopan.

Neoanele se aprind prin bucătării, becurile se lasă dominate de şarjele de lumină ale televizoarelor. Aici trăim. Aici trebuie să învăţăm să dansăm, nu în altă parte. În blocurile gri, "unde stăm noi, majoritatea", vorba unei trupe care a făcut Pantelimonul celebru, se dau şi lupte pentru dominaţie teritorială. Conflictul este rezolvat mai onorabil decât cu pumnul. CRBL şi personajul interpretat de Răzvan Mazilu se duelează mai întâi de la distanţă, dansând solo.

Admirabile ambele momente - break-dance-ul ludic al lui CRBL pe muzică de Bach şi exactitatea efervescentă a lui Răzvan Mazilu. Apoi, cei doi ajung să crească ritmul mişcărilor pe două benzi de alergare, într-o sală de fitness din cartier, dansând într-un iureş care le fructifică toată fantezia.

Blocurile ascund şi drame, şi singurătăţi. Sunt mai înalte la şosea, ca să nu se vadă foamea. O bătrână mănâncă un ou fiert, pe marginea scării. Ea nu a gustat niciodată libertatea. Emilia Dobrin, în rolul unei pensionare care a tânjit, probabil, toată viaţa, după o căsuţă la ţară, exemplifică declinul unui vis. La bloc, de când ne ştim, nimic nu s-a schimbat.