Să dăm Bach la tot cartierul - Block Bach

Nu ştiu dacă ideea de acum exact un an (iunie 2006) a unor tineri din Timişoara: "Români, să dăm Mozart la tot cartierul", a fost pusă în aplicare, dar ideea lui Mazilu + Dabija de a ţese cîteva poveşti din viaţa unui bloc pe muzică de Bach şi a le da inclusiv rapperilor a fost, ba chiar cu brio.

Spectacolul e foarte frumos, dar respectă, oarecum, o reţetă (de mare succes) pe care cei doi autori, cărora li se adaugă acum şi coregraful israelian Amir Kolben, o stăpînesc perfect, au experimentat-o deja cu Un Tango Mas.

Sînt, totuşi, cîteva lucruri noi. În primul rînd momentele Cocăi Bloos, care adîncesc şi motivează ideea de teatru-dans. Coca Bloos construieşte cu discreţie, cu negrăită modestie, şi, mai ales, cu talentul ei uriaş, un personaj straniu, care se mişcă mecanic, alternînd expresia de animal hăituit cu aceea a omului resemnat, redus la gesturile elementare (tulburătoare este mai cu seamă scena în care îşi mănîncă aproape cu devoţiune religioasă oul), şi aduce căldura, umorul tandru care să echilibreze celelalte personaje construite mai degrabă din convulsii. Ce noroc are teatrul românesc cu asemenea actori!

Al doilea element de noutate este aducerea în spectacol a unui celebru (în altă lume decît cea în care ne învîrtim de obicei) dansator de break-dance, şef de trupă hip-hop: CRBL (cerebel, pentru neiniţiaţi). V-aţi imaginat că se poate dansa break-dance pe muzică de Bach? Ei bine, se poate, şi e chiar foarte bine. Sigur, e un loc comun să spui că Bach e atît de cuprinzător încît în el orice îşi găseşte locul, cu el orice se poate armoniza etc.; dar nu ştiu cîţi alţii au mai încercat pînă acum (a făcut-o Pasolini, în Accatone, primul său film, cînd a pus prostituatele şi proxeneţii de la marginea Romei să evolueze şi să se bată în colb pe Mathäus Passion). Or, CRBL e uluitor de expresiv, iar mişcările care păreau să fie dictate numai de expectoraţiile hip-hop devin acum aproape suave.

În fine, scenografia lui Alexandru Dabija şi Laura Paraschiv, esenţializată, de mare puritate, ca de obicei, reuşind să creeze acea stare magică din spectacolele lui Dabija, şi efectele video (Casa Gontz). Cele patru cuburi plasate la înălţimi diferite şi legate între ele prin scări metalice închipuie (apartamentele) blocul(ui). Pe fundal, şi chiar pe un cearşaf care închide la un moment dat unul dintre apartamente, se proiectează faţada unui bloc sau imagini din interioare. Totul se mişcă, avem în faţă un fel de bloc Rubik, cu apartamente interşanjabile. Şocul pe care ţi-l dă faţada aceea apăsătoare, gri, strivitoare, de bloc ceauşist (parc-ar fi scene dintr-un Kieslowski) rimează perfect cu personajul Cocăi Bloos şi e compensat doar de întîlnirea fortuită a cuplului Răzvan Mazilu-Monica Petrică şi de bonomia relaxată a lui CRBL.

Şi astfel ajungem la centrul de greutate al spectacolului: evoluţiile celor doi excelenţi dansatori/balerini. Impresia mea, de nespecialist, amator doar în ale dansului (de aceea nici nu mă hazardez la o analiză "de text coregrafic": a făcut-o, cred, foarte bine, Gina Şerbănescu în cronica din Observator cultural), este că, deşi cei doi se mişcă foarte bine, de data asta limbajul e cam sărac, pedalînd excesiv pe registrul spasmodic şi încleştare. Am avut impresia că se repetă, mai ales Mazilu în solouri, că foloseşte doar cîteva scheme / mişcări verificate şi exprimă cam puţin, nu ajunge la intensitatea pe care i-o ştiam. Aş zice că m-au impresionat mult mai mult în Un Tango Mas unde poate că expresivitatea lor se nutrea şi din forţa "figurilor impuse" (deşi, acolo, momentul cel mai puternic mi s-a părut cel de pe masă, în care nu se dansa). Ar fi mare păcat ca Răzvan Mazilu să ajungă deja la un manierism autosuficient; e prea devreme. Pe de altă parte, duetul lor, dansul înlănţuit şi sărutul nesfîrşit, e de o mare frumuseţe.

Cum spuneam, un spectacol care va face, cu siguranţă, săli pline, care poate fi uşor exportat (splendidul caiet-program bilingv, româno-englez, cu motivaţii / explicaţii din Kandinski, Cioran, Goetz etc., arată că totul a fost deja pregătit) şi care face o excelentă propagandă unui gen, teatrul-dans, încă nu destul cultivat la noi.