Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Block Bach

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

E bine la bloc - Block Bach


ianuarie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Dansul e, la urma urmei, o sublimare a alergatului"
(Sebastian-Vlad Popa - Despărţirea gemenilor)
Iată blocul din metal, cu structura lui simplă şi armonioasă - nimic din platitudinea apăsătoare a blocului aşa cum îl ştim, nimic înghesuitor în această geometrie aerisită, atent gândită de scenografii Laura Paraschiv şi Alexandru Dabija. Iată cum mult-hulitul edificiu urban se transformă într-un spaţiu poetic prielnic Întâlnirii, lăsând ca între "etajele" construcţiei metalice să plutească esenţele unei alte dimensiuni decât cea pe care o asociem în mod obişnuit cu acest tip de clădiri.

Iată acordurile din Bach, venite să umple nu numai spaţiul blocului, ci şi spaţiul sacru al corpului care se abandonează când apolinic, când dionisiac, dansului. Iată şi făpturile care ocrotesc spaţiul sălăşluindu-l - la fel de simple şi de graţioase ca şi blocul. Ea - într-o rochie simplă de vară, El - în pantaloni şi într-o banală cămaşă albă. Iat-o şi pe doamna în vârstă, venită, probabil, să re-celebreze, prin participarea vizuală la povestea de dragoste dintre tineri, ritualul erotic. Iată-l şi pe tânărul rapper - la limita dintre ironie şi supunere, poate aproape involuntară, în faţa armoniilor celeste ale unui pasaj din Matthäus-Passion.

Răzvan Mazilu şi Amir Kolben, creatori nu numai ai coregrafiei geniale, dar şi ai coloanei sonore, au ales perfect fragmentele potrivite pentru fiecare episod. Muzica nu devine niciodată pleonastică, nu exprimă "sentimente", ci dă senzaţia că ţâşneşte chiar din centrul fiinţelor lor, din vârfurile delicate ale picioarelor Monicăi Petrică sau din braţele pline de forţă ale lui CRBL. Faptul că muzica lui Bach nu e niciodată ornamentală sau pur ilustrativă nu face decât să arate măsura perfectă în care coregraful român şi cel israelian au înţeles spiritul muzicii lui Bach şi rolul ei într-un spectacol de dans contemporan.

Casa Gontz creează, prin proiecţii video, o atmosferă urbană, unde claxoanele încearcă să-şi impună, la rândul lor, propria muzicalitate. Dar, fără ca vreuna dintre arte să o contrazică pe cealaltă în ideea de ansamblu, toate elementele care contribuie la desăvârşirea spectacolului duc către acelaşi concept fortifiant al celebrării. Chiar dacă imaginile sale înfăţişează aspectele cele mai banale ale vieţii urbane, Daniel Gontz nu arată nimic din clişeul "oraş, deci murdar şi înghesuit, oraş, deci nu se poate sacru, nu se poate linişte", rămânând în mod armonios în paradigma creată de regizor şi de coregrafi.

Frumuseţea uimitoare a acestui spectacol mereu jucat în premieră stă în faptul că nu există niciun conflict sacru-profan; totul se desfăşoară conform unei dinamici paradisiace, avem în faţa noastră aceste personaje străluminate deja de sensurile epifaniei. Mă întreb dacă nu cumva tocmai acest puls al sărbătorii mă face să încerc, de mai bine de doi ani, să ratez cât mai puţine reprezentaţii ale acestui spectacol unic la noi, atât prin arhitectură, cât şi prin semnificaţii. Cei doi inepuizabili coregrafi, Răzvan Mazilu şi Amir Kolben, director al Kolben Dance Company, alături de un regizor mereu proaspăt, Alexandru Dabija, reuşesc să creeze o reprezentaţie dramatică mai mult decât consistentă fără a ne servi drame isterice, psihoze şi experienţe la limita suportabilului (nu sugerez că acestea nu îşi găsesc locul în alte producţii teatrale sau coregrafice).

Spectacolul este o celebrare a sănătăţii şi a seninătăţii şi, dacă mai era cineva care credea că o experienţă a armoniei şi a revelaţiei este plictisitoare sau pedantă, trebuie neapărat să vadă Block Bach pentru a realiza că lucrurile nu stau deloc aşa, nici măcar în apocalipticul secol XXI. Asta nu este neapărat o surpriză pentru spectatorii obişnuiţi cu producţiile care îl au ca protagonist pe Răzvan Mazilu - Urban Kiss sau Umbre de lumină sunt cel puţin două dintre spectacolele definitorii pentru estetica sa: drumul spre lumină trece neapărat prin iad, dar în acelaşi timp, trece neapărat de iad. Block Bach este însă o sărbătoare deplină, de la început până la capăt, şi nici măcar aparentele momente de tensiune nu golesc scena de plinătatea sensului.

Momentul care ilustrează cel mai clar citatul lui Sebastian-Vlad Popa se află undeva la început, când Răzvan Mazilu, alături de breakdancer-ul CRBL, introduce în scenă nişte biciclete de fitness - prilej de extaze dansante şi de aruncări fără control în aerul invadat de tema muzicală alertă care deschide Magnificat-ul lui Bach. Răzvan Mazilu, mai graţios ca niciodată, dar în acelaşi timp seducător prin forţa copilărească ce îl impulsionează să se joace cu atâta entuziasm, foloseşte banda pentru a-şi înălţa trupul, asemenea muzicii mai sus-amintite, ca o rugăciune de recunoştinţă, ca o rugăciune care perpetuează fără semne de ezitare principiul fertil al vieţii.

Nu mai puţin cuceritor este personajul lui CRBL, care, pe ritmurile celebrei Badinerii din Suita a II-a pentru orchestră, se arată la început mai degrabă ironic faţă de muzica aceasta aparent atât de diferită de structura sa, parodiind subtil mişcări ale baletului clasic, pentru ca pe parcurs să se mire şi el de cât de mult îi place, de cât de mult poate rămâne el însuşi chiar în mijlocul partiturii bachiene. Prezenţa lui ar fi fost ratată în spectacol dacă regizorul ar fi intenţionat vreun soi de antagonism între stilul personajului principal şi rapper, antagonism care să îl fi plasat în ridicol pe cel de-al doilea, dar din fericire, cu Alexandru Dabija suntem la adăpost de tipologii.

Coca Bloos creează un personaj duios, dar puternic. Femeia înfăţişată de marea actriţă are, dintre toţi de pe scenă, suficientă tihnă pentru a contempla fără întreruperi şi suficientă autoritate pentru a-i administra mai tânărului locatar, îndrăgostit de cealaltă tânără locatară, o geantă în cap. Construit cu umor, dar şi cu umbre de nostalgie, personajul Cocăi Bloos recurge la câteva gesturi cu semnificaţie primordială: realmente semnificativă este, de exemplu, scena în care îşi întinde către cer geanta deschisă - ea nu (mai) are capacitatea mişcărilor spectaculoase şi exaltante prin care să-şi manifeste vitalitatea, cum făcea Mazilu jucându-se coregrafic cu bicicleta, aşa că nu îi rămâne decât simplitatea inocentă a unei comunicări cu Dumnezeu. Momentul în care îşi ia "masa" constând într-un ou (deloc întâmplător un ou, dar nu îşi are acum rostul dezbaterea asupra simbolisticii obiectului) relevă deplina luminozitate a acestui personaj, de care la început ai fi tentat să râzi, descoperind însă, nu după multe minute, că este prezenţa de pe scenă cu cea mai acută percepţie asupra rosturilor.

Dar ce ar mai însemna toate cele de mai sus fără prezenţa captivantă a Monicăi Petrică? Suavă (dar nu eterică), felină (dar nu agresivă), feminină (dar niciodată excesiv de dulce), tânăra care îl seduce pe personajul masculin mai introvertit are, pe lângă graţie şi senzualitate, ceva feroce şi sălbatic care îi pune în valoare şi mai mult feminitatea. Ceea ce trăieşte ea alături de personajul interpretat de Răzvan Mazilu este mai mult decât o poveste de dragoste de "bloc"- este, până la urmă, recuperarea esenţelor începuturilor (erotice, dar nu numai). Prin gesturi care antrenează tot trupul în mişcări intense şi imprevizibile, cei doi îşi desăvârşesc sfera de receptare a sacrului.

La un moment dat însă, Ea pleacă şi El rămâne singur, dezvrăjit şi uimit în faţa singurătăţii neaşteptate. Clavecinul îl însoţeşte în timp ce trupul i se contorsionează, lovindu-se cu violenţă de podeaua care mai devreme memora urmele paşilor duetului coregrafic. În absenţa dragostei mântuitoare, în absenţa acelei iubiri (care, în acest spectacol, se poate citi şi ca agapé, fără ca astfel dimensiunea erotică să fie mai puţin bogată, din contră) descoperitoare de sens, corpul nu se mai poate înălţa; El capătă dimensiunile unui fetus agonizant. În absenţa (unui Dumnezeu al) iubirii, trupul se transformă din miracol al creaţiei şi al vieţii în trup care se automutilează, iar lovirea devine singurul reflex de care carnea mai este capabilă într-un astfel de statut ontologic.

Dar ceea ce am afirmat mai devreme în legătură cu celebrarea permanentă a vieţii este valabil şi pentru această secvenţă. Pentru că omul îl poate părăsi pe om, dar rămâne muzica lui Bach să ţeasă din nou Prezenţa. Pentru că atâta timp cât e Bach, este şi Dumnezeu (vezi Cioran).

El, semănând la un moment dat, în acel punct final, cu o figură disperată a imaginarului baroc, se ridică iar. Patimile trupului au încetat - Patimile lui Bach continuă însă, astfel că fiecare personaj îşi reia locul în construcţia de metal. Şi dacă gesturile de tandreţe s-au terminat, şi dacă gesturile de iubire s-au epuizat, aşa ordonaţi cum stau în spaţiul poetic al blocului, nu le rămâne şi nu ne rămâne decât să captăm cu toată fiinţa muzica lui Bach, singura care, la final, mai poate aşeza sens peste lucruri.



 Toate articolele despre Block Bach


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Beatrice Lăpădat


Alte articole

 Pur şi Simplu Bach - Block Bach, Dan Boicea
 Galerie foto - Block Bach, Egyed Ufó Zoltán
 Teatrul Odeon la Paris - Block Bach, Mihaela Michailov
 Breakfast with God - Block Bach la Odeon, Oana Stoica
 Să dăm Bach la tot cartierul - Block Bach, Liviu Ornea
 Toate articolele despre Block Bach


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer