Divertisment - Sherlock Holmes

Sherlock Holmes e un super erou. Pentru a-l prinde pe lordul Blackwood (un mason care, aparent, s-a ridicat din morţi şi vrea să pună mîna pe putere în Anglia) şi pentru a o salva pe singura femeie care i-a răpit inima, Irene Adler, ghidat de indicii pe care numai el le dibuieşte (cu enormă claritate), Holmes (Robert Downey Jr.) sare în Tamisa împreună cu partenerul său, doctorul John Watson (Jude Law). Puterea sa e atît de mare încît nici el, Holmes, nici Watson nu ies uzi din apă! Apoi scapă dintr-o capcană întinsă de Blackwood într-o măcelărie şi dintr-o suită de explozii spectaculoase puse la cale de acelaşi personaj tenebros. Nu mai vorbesc de final, cînd nu prea are emoţii în lupta de pe Tower Bridge (încă aflat în construcţie) cu acelaşi Blackwood. Între noi fie vorba, nu are cum să aibă emoţii, avînd în vedere că din start vedem capacitatea lui Holmes de a se concentra şi de a anticipa şase mutări cu pumnul şi piciorul înaintea adversarului aflat în ring. Că în afara meseriei de detectiv ultra-perspicace, Holmes e un tip destul de depravat şi se distrează la lupte libere, cam ca alea pe care le rezolvă Brad Pitt în Snatch, doar că aici au loc cu vreo sută de ani mai devreme decît în al doilea film al carierei lui Ritchie.

Noul Holmes de pe marile ecrane răspunde perfect la ceea ce v-aţi aştepta în mod normal de la un personaj imaginat de Guy Ritchie. Holmes vorbeşte şmechereşte, e plin de vorbe de duh, are brandu' feroce, are o capacitate intelectuală intimidantă doar că nu o pune mereu la lucru aşa cum ar trebui (astfel o maschează); dar, oricum, ca un pisoi atlet, întotdeauna pică în picioare, indiferent de înălţimea de la care plonjează. Şi lucrurile stau astfel nu din cauză Holmes nu ar pica de la o înălţime considerabilă, ci fiindcă orice înălţime am stabili, pentru el tot nu e prea sus. Noul Holmes, un personaj creat de scenarişti şi regizor pe matriţa născocită de Arthur Conan Doyle, e un Chuck Norris din glumiţele zglobii care tot circulă pe net (alea din care aflăm că Big Bang-ul a fost de fapt un pumn pe care Chuck Norris i l-a dat lui Dumnezeu, sau că dacă scrii "Chuck Norris" la Scrabble cîştigi; întotdeauna...), numai că pe lîngă pumn, arma sa infailibilă e logica.

Filmul are un umor decent, faze spectaculoase cu fentări ale morţii pe măsură (ca în seria Die Hard), are ceva mister (în ton cu tot delirul action al peliculei), are şi umor involuntar (cum e faza cu băieţii care ies uscaţi din Tamisa), are şi o Londră reconstruită cu ajutorul calculatorului, toate prezentate în galop încît să nu prea ai vreme să judeci ceva, ci doar să înghiţi secvenţe cu repeziciune, ca nu cumva să te trezeşti lăsat în urmă. La final nu rămîne decît distracţia de două ore şi ceva oboseală de la galop. Apoi, în drum spre casă, dacă ai văzut şi realizările anterioare ale lui Ritchie, poţi face o serie de asocieri între secvenţele pe care le-ai reţinut acum şi ceea ce-ţi mai aminteşti din trecutul cinematografic al regizorului britanic. După ce legi Sherlock Holmes de Lock, Stock..., Snatch şi RocknRolla (pe aspecte cool) şi de Revolver (pe treburi legate de masonerie / mafie şi mister - care, aici, evident, e relevat de Holmes) e gata. Pînă la episodul următor punem franciza Holmes înregistrată de Ritchie în stand by-ul memoriei.