A organiza astăzi un colocviu sau o manifestare dedicată unei personalităţi de talia unui Grotowski într-un oraş ca Parisul, care a fost printre primele ce l-au primit şi "recunoscut", ar putea semăna cu ideea deşartă de a predica unor convertiţi. În faţa porţilor de la mica sală din subsolul de la Beaubourg, unde a debutat şi s-a stabilit pentru două zile manifestarea, se înghesuiau în rînduri strînse studenţi, actori şi curioşi în ale teatrului de toate vîrstele. Ne-am mutat apoi pentru o seară la Théâtre des Bouffes du Nord, găzduiţi de Peter Brook. Pe scena ca o nobilă ruină de la Bouffes du Nord, pe un ecran suspendat, a plutit o vreme figura mitică a lui Ryszard Cieslak (1937-1990), Prinţul constant de odinioară, devenit aici Regele orb din Mahabharata, figură de ceară cu ochi imenşi şi goi, ce aveau să se stingă puţin după aceea, mistuiţi ca o lumînare. Preţul sublimului, mi-am spus, a fost imens, şi Cieslak l-a plătit cu suflul şi carnea sa. I-am regăsit apoi pe aceiaşi spectatori fideli, puţin intimidaţi, pe culoarele de la Collège de France, sau, în fine, obosiţi în ultima zi de comunicări universitare, dar cu sentimentul datoriei duse pînă la capăt, în "sala de acte" de la Sorbona, unde se susţin de obicei tezele de doctorat. Primele două zile au fost mai ales bogate în filme, documente rare. Am văzut pentru prima dată Prinţul constant, spectacol mitic, spectacol şoc al anilor '60, 48 de minute de imagini în alb şi negru, un şuvoi sonor neîntrerupt, ritmat, scandat, susurat, urlat într-o limbă necunoscută mie şi francezilor din jur, această limbă poloneză toată în consoane şuierătoare, în vocale rare, cu o muzicalitate incantatorie, ca un straniu descîntec, şi în centrul acestui asalt de imagini şi de sunete, silueta de un alb imaculat a Prinţului constant, Prinţ de lumină şi de speranţă. Prinţul constant este o piesă de propagandă religioasă, de pe vremea Contrareformei, adaptată în polonă de poetul Julius Slowacki. Mai tîrziu, un eminent exeget al operei grotowskiene, Serge Ouaknine, ne-a explicat tehnica epuizantă şi totală ce stă la baza acestei extraordinare performanţe.
Transa actorului grotowskian nu are nimic de-a face cu transa religioasă, nu înseamnă lipsă de control, dimpotrivă, e un drum perfect balizat şi structurat printr-o practică îndelungată, celebra via negativa, curăţirea de toate scoriile şi efectele inutile, atingerea stării de lumină totală, la translumination, şi capacitatea de a le stăpîni perfect, de a circula între ele. Filmele au urmat unele după altele, un interviu cu Grotowski la Centrul său de la Pontedera în pragul separării de teatru în 1992 (Monique Borie a găsit pe vremuri o formulă perfectă, "de la regenerarea teatrului la regenerarea prin teatru"), iată-ne apoi, revenind în timp, în 1966 cu un interviu întretăiat de imagini de la repetiţii în 1966, epoca Prinţului constant, un Grotowski încă tînăr, cu obrajii rotunzi ce mai păstrează încă o candoare juvenilă, dar ascuns după ochelari negri şi cu un uşor zîmbet ironic în colţul buzelor. Şi, în fine, un film cu Cieslak tînăr, superb, felin, dirijînd exerciţii corporale de o mare flexibilitate cu doi actori de la Odin Teatret, complici fideli ai învăţămîntului grotowskian, pentru a-l regăsi apoi în filmul de la Bouffes du Nord pe drumul autodistrugerii, pe care l-a străbătut, ca o Golgotă secret asumată.
Notele mele nu ţin să facă un imposibil rezumat al tuturor intervenţiilor, de la prezenţa unuia dintre întemeietorii Teatrului Laborator, Ludwik Flaszen, rubicond şi erudit interlocutor, luînd des cuvîntul cu un umor absolut dezarmant (ciudată pereche puteau face cei doi, regizorul ce căuta lumina în tenebre şi rotofeiul critic mereu hîtru şi senin), la strălucitoarea punere la punct, făcută de o tînără cercetătoare, Patricia Falguières, despre relaţiile teatrului sărac, nu cu arte povera, ci cu arta sacrificială a unui Beuys şi toate căutările corporale din aceeaşi perioadă. Citisem mult despre aceste spectacole, dar nu avusesem niciodată prilejul să văd un spectacol "pe viu". Şi dintr-odată, în fotoliul de catifea roşie al sălii de la Beaubourg, într-un context complet diferit de cel al epocii grotowskiene, am înţeles, am retrăit şocul publicului european în anii '60, mai întîi la Festivalul de la Nancy, apoi la Teatrul Naţiunilor de la Paris, şi, mai departe, şocul acestei Europe în plină bunăstare, dar gata să explodeze în primăvara unui mai mitic ce va veni, şocul în faţa acestui teatru venit de nicăieri (după Jarry este definiţia cea mai comodă şi mai inexactă a Poloniei) şi care i-a zguduit pe toţi pînă în străfundurile fiinţei lor, invitîndu-i, obligîndu-i să facă acelaşi drum cu ei, aceeaşi căutare spirituală, la niveluri diferite, dar eliberatoare. (Critica franceză, care primise şi asimilase în mijlocul anilor '50 un alt şoc fondator, cel al teatrului epic, şi influenţa imensă a unui Brecht ce va domina teatrul deceniilor ce vor urma, de-abia a avut timpul să respire pentru a putea accepta şi "digera" un şoc de altă natură, cel al misticismului ce structura baza căutărilor spirituale grotowskiene.
Cuvîntul "mistic" sperie încă, sublinia Brook cu umor, vorbind despre marele său prieten polonez, în seara omagială de la Bouffes du Nord). Au coborît de pe această planetă a unui teatru necunoscut, aşa cum îi vedem în aceste documentare de epocă, îmbrăcaţi la început corect, cu costume negre de funcţionari onorabili, cu cravată şi ochelari, pentru a se transforma treptat în personaje lunare, acest Prinţ constant şi celest, un Christ modern şi care acceptă sacrificiul, acest Rege orb, ars pe dinăuntru de patimi şi excese, în fine, un guru pletos şi cu zîmbet blînd ce s-a îndepărtat treptat de noi, de lume, pînă a dispărea pentru totdeauna într-o nirvana îndelung construită. Au urmat apoi mereu alţii, Tadeusz Kantor, Christian Lupa, Grzegorz Jarzyna sau tînărul Krzysztof Warlikowski astăzi. Nici unul dintre ei nu a apărut din neant, ei vorbesc dintr-o şi despre o polonitate ce continuă să fascineze intelectualii europeni. Gîndire pe care am regăsit-o în comunicarea lui George Banu ce a încheiat lucrările, vorbind despre Grotowski şi Kantor, doi artişti ai nopţii, şi pornind de la teatrul polonez al anilor '60-'70 ca marea referinţă a scenei europene. George Banu parafrazează titlul unui celebru film de Alain Resnais, şi merge pînă la a clama "Polonia, iubirea mea!". Cînd ştim cît de profund şi de bine cunoaşte profesorul Banu acest teatru, despre care a scris sau ale cărui mari nume le-a acompaniat, o astfel de declaraţie ne dă toată amploarea acestui ataşament, pe care polonezii înşişi au ţinut să-l sublinieze. O medalie a meritului polonez decernată în acelaşi timp cu Peter Brook, cu ocazia acestor Zile Grotowski reuneşte în acelaşi gest cîteva dintre numele unui sfîrşit de veac.
Colocviu internaţional organizat în cadrul Anului Grotowski 2009, sub auspiciile UNESCO, de Universitatea Paris-Sorbona (Paris IV) şi Institutul Grotowski (Wroclaw), în colaborare cu Théâtre des Bouffes du Nord şi Centrul Pompidou.