Domnilor. La final de an am decis din nou să trec în revistă producţia neaoşă de film - versiunea 2009. Nu chiar toată - despre fata fericită a lui Radu Jude şi despre adjectivul poliţienesc al lui Corneliu Porumboiu am scris la vremea lor, despre Gruber şi Marilena am scris chiar în 2008, când erau anunţate iniţial, despre Secunda de viaţă vreau să uit c-am scris vreodată, despre Katalin Varga n-am să scriu, pentru că nu l-am văzut (şi pentru că nu e chiar românesc) iar pentru Weekend cu mama şi Carol I nici măcar nu m-am ostenit. Sigur că s-au mai făcut filme anul ăsta (Medalia de onoare, de Călin Netzer, Felicia, înainte de toate, de Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf, Portret al luptătorului la tinereţe şi Principii de viaţă, de Constantin Popescu, Caravana cinematografică, de Titus Muntean), filme care ar fi înclinat decisiv balanţa, dar ele vor rula abia la anul, după ce se vor plimba pe la festivaluri. Ceea ce vă doresc şi vouă.
Amintiri din Epoca de Aur (regia Ioana Uricaru, Hanno Hoffer, Cristian Mungiu, Constantin Popescu, Cristian Mungiu; producător şi scenarist Cristian Mungiu) a avut parte de o primire... poate nu triumfală, dar răsunătoare la Cannes, în versiunea de 2h30. Am strâmbat niţel din nas atunci când Mungiu mi-a spus că va "bucăţi" scurtele pentru premiera românească - mi se părea că cele cinci legende (a şasea, semnată Răzvan Mărculescu, n-a fost inclusă în proiecţia de care pomeneam, drept care nu mă pronunţ) se completau de minune, alternând stări, nuanţe şi fapte întru amuzamentul, sau, după caz, scrâşnetul din dinţi al spectatorului. Când am aflat cum le-a împărţit (cele relativ hazlii de-o parte, cele relativ grave de cealaltă) am schimbat strâmbătura pe un zâmbet pişicher - iar includerea în pachetul nr. 2 a sketch-ului cu curcanul nici măcar n-o comentez. Am plecat deci de la proiecţia canneză cu o revelaţie (prima - şi cea mai absurd / hilară - dintre legende), cu o nouă performanţă marca Vlad Ivanov şi cu sentimentul paradoxal de zbor frânt lăsat de ultima - şi cea mai aparte / poetică - poveste. Şi am decretat (sic!) pe loc un posibil viitor mare succes la public. La ora la care scriu, Amintirile au adunat, împreună, doar 37.000 de spectatori... Nici nu ştiu ce e mai trist - faptul că am trăit perioada aia imbecilă sau faptul că nu suntem capabili s-o exorcizăm cum se cuvine?
Francesca (regia Bobby Păunescu) este un film de la care mai nimeni n-a ştiut ce să aştepte, drept care mai nimeni n-a ştiut cum să-l primească. Cei mai mulţi au ales un ton neutru, rezervat, politicos - iar dacă mai aud cuvântul "onorabil" pun mâna pe par. Dincolo de marota asta cu filmatul mut, distant şi static, de care tot mai sper să scăpăm la un moment dat, şi dincolo de faptul că nu-i foarte decis despre ce (cine?) e vorba în propoziţie, debutul lui Bobby comportă un rol perfect / revelator al Monicăi Bârlădeanu, niscai interlopi cum rar aţi văzut în filmul românesc şi una bucată pervers / suprarealistă (aia cu naşul şi poezioara, o ştiţi) pe care o votez cu ochii închişi scena anului.
Cealaltă Irina (regia Andrei Gruzsniczki) mi-a fost vândut drept un soi de thriller existenţialist inspirat de fapte reale - un june îşi primeşte nevasta înapoi din străinătate în coşciug, numai că în coşciug nu-i nevastă-sa. Bine că nu l-am cumpărat, ca să zic aşa - că găseam în sacoşă cu totul altceva. Oscilând între lacrimogen rural şi alienant urban, filmul e incapabil să decidă încotro şi plictiseşte repetitiv până la saturaţie. Paradoxal, Andi Vasluianu cară tărăşenia în spinare cu un contre-emploi admirabil, care-l califică, sper, definitiv, în liga rolurilor principale.
Cele ce plutesc (dacă vă gândiţi la căcaturi nu sunteţi departe - iertată fie-mi impertinenţa lingvistică) este încă un opus al acelui regizor pe care l-am iubit cu pasiune cândva şi căruia am promis că nu-i mai scriem numele. De ce am scrie despre film, întrebaţi? Aveţi dreptate. Nu mai e nici măcar amuzant. Era o vreme când numele acestui regizor putea însemna o marcă şi o concluzie. Dacă mă gândesc bine, înseamnă şi astăzi - doar că pe dos.
Fiţi pe pace, n-am uitat steluţele: pentru O secundă de viaţă nu s-au inventat cotaţii, Cele ce plutesc şi Marilena primesc câte una, aşa, pentru delimitare, Cealaltă Irina primeşte două, Fata fericită, Francesca şi Amintirile primesc trei, în bloc, Călătoria lui Gruber primeşte patru, iar Poliţist, adj. primeşte, fatalmente, cinci. A luta continua!