Cea mai sigură opţiune pentru cineva care vrea să vizioneze un film în oraş rămâne filmul de gen. Pleci la drum cu o idee despre ceea ce urmează să vezi şi te bucuri dacă aşteptările ţi-au fost depăşite. Ştii cam despre ce e vorba, ai mai văzut filme asemănătoare, poate ai citit sinopsisurile, ai văzut trailer-ul. Şi atunci te hotărăşti că merită să ieşi din casă şi să renunţi la telecomandă o oră şi jumătate, poate două, să cumperi popcorn şi să vezi filmul la cinematograf. Toamna lui 2009 a adus ceva mai multe premiere S.F. decât de obicei. Sfârşitul lumii şi venirea extratereştilor nu mai fuseseră la modă câţiva ani buni. Noroc cu calendarul aztec şi cu obsesia pentru date apocaliptice. District 9 (2009, regia Neill Blomkamp), Surrogates (2009, regia Jonathan Mostow) şi Pandorum (2009, regia Christian Alvart) au deschis seria filmelor S.F. de final de 2009, un fel de avangardă pentru super-producţiile Avatar şi 2012.
District 9 merită măcar indulgenţă, dacă nu chiar atenţie, prin simplul fapt că este un film de debut. Blomkamp e un regizor care a studiat animaţia si efectele speciale, a realizat trei scurtmetraje S.F., Alive in Joburg, Tempbot şi Crossing the Line, a găsit un producător în persoana lui Peter Jackson şi a debutat în lungmetraj cu un scenariu inspirat de povestea primului său scurtmetraj; un parcurs cât se poate de elegant prin industria cinematografică, care l-a plasat în topul realizatorilor de filme S.F. Zvonurile îl anunţă acum ca favorit pentru remake-ul lui Dune şi a fost foarte aproape să regizeze Halo, un film inspirat dintr-un joc video care continuă să rămână în stadiul de proiect. Avem, astfel, de-a face cu un regizor care îşi cunoaşte bine domeniul de interes. Şi, spre deosebire de ce am văzut toamna asta, este printre puţinii care aduc şi o concepţie vizuală asupra filmului.
District 9 este livrat ca un pseudo-documentar, filmat digital, o satiră la adresa marilor încercări ale genului. Extratereştrii au venit, dar nu sunt mari şi răi şi mult mai deştepţi decât noi şi nici nu vor să colonizeze Pământul sau să-l transforme în praf stelar. Sunt nişte emigranţi precum cei care tranzitează mapamondul în containere, la un pas de inaniţie. Şi oamenii îi iau şi îi aruncă într-un lagăr de refugiaţi, neştiind prea bine ce să facă cu ei. Precum în multe filme de debut, ideea e captivantă, realizarea însă mediocră. Când încearcă să urnească ideea, să o dramatizeze, Blomkamp îşi arată limitele. Perspectiva de mockumentar dispare la mijlocul filmului, eroul devine previzibil, iar extratereştrii idioţi. Vedem minute în şir un film de acţiune plasat într-o groapă de gunoi, apoi într-o clădire unde sălăşluieşte cea mai întunecată organizaţie de pe Pământ şi, după nişte sânge şi câteva gloanţe, suntem iar în groapa de gunoi. Cam puţin pentru ceea ce promitea filmul. În final, concepţia regizorului se întoarce împotriva lui. Aparenta obiectivitate dată de modul de filmare devine pur şi simplu neinteresantă şi, documentar sau nu, nu reuşeşte să provoace nicio emoţie. E dezordonat şi previzibil, prea serios pentru o parodie şi prea superficial pentru o dramă.
Oricum, cu toate imperfecţiunile lui, e o capodoperă în comparaţie cu Surrogates. Unde District 9 încearcă, dar nu reuşeşte, filmul lui Jonathan Mostow nici măcar nu încearcă. Încă de la început ar trebui făcută o departajare. Filmul lui Jonathan Mostow nu e slab din nici un alt considerent decât acela că nu reuşeşte să fie ceea ce promite. Nu cred că cineva a mers la film pregătit pentru vreo capodoperă, însă majoritatea spectatorilor au mers pentru că filmul trebuia să livreze entertainment. Trebuia să fie un film S.F. de acţiune, limpede şi fără degete băgate în ochi. Şi tocmai asta nu a reuşit să facă. Pentru Jonathan Mostow nici măcar nu este o noutate, el fiind regizorul părţii a treia din franciza Terminator, pe care a reuşit să o scufunde cu graţie, undeva în no man's land-ul sequelurilor eşuate. Subiectul filmului nu părea tocmai ratat: o povestioară interesantă, inspirată din benzile desenate semnate Robert Venditti şi Brett Weldelle, despre o lume în care oamenii au ales să stea în apartamente şi să-şi trăiască viaţa prin intermediul unor roboţi performanţi care să le îndeplinească funcţiile sociale. Doar că la un moment dat, în lumea asta perfectă, e comisă o crimă şi totul se dă peste cap.
Surrogates a însemnat, de fapt, un film low-budget cu pretenţii de super-producţie în care totul miroasea a mucava şi CGI ieftin care răspunde la întrebarea: cum ar arăta Die Hard în cheie science-fiction? Pentru Bruce Willis, protagonistul filmului, seria Die Hard, începută în 1988, a însemnat scheletul carierei. Actorul a intrat apoi în clubul Pulp Fiction, a avut un intermezzo în Armageddon, o colaborare cu Terry Gilliam în 12 Monkeys, dar s-a întors mereu la poliţistul John McClane, irlandezul obraznic care făcea totul în felul lui, nesupunându-se regulilor şi, de aceea, reuşind mereu să câştige în faţa unor terorişti care cunoşteau prea bine cum funcţionează sistemul. La fel încearcă şi Surrogates: aceeaşi reţetă, acelaşi actor. Tom Greer, un poliţist devenit workaholic în urma unei drame, locuieşte doar formal cu o soţie care nu-l mai iubeşte şi hotăreşte într-o zi să încalce regulile pentru a opri o ameninţare globală. Doar că filmul aminteşte nu de Die Hard, ci mai degrabă de The Incredible Invasion, ultimul film în care a fost târât Boris Karloff, pe atunci un bătrân alcoolic şi falit, un muribund adus pentru a ridica încasările unei producţii sub-mediocre cu numele lui. Willis îşi face treaba cu decenţa unui actor care a realizat câteva zeci de filme la viaţa lui, dar nu are cum să impresioneze. Restul distribuţiei este adusă doar ca să umple un gol. Ar fi fost mai interesant ca realizatorii să fi construit un film cu un singur actor şi sa imagineze restul în CGI. Ar fi fost mai corect şi ar fi fost susţinută de poveste alegerea lor.
În cele 88 de minute ale filmului, sala a avut o singură tresărire. Floricelele se terminaseră de mult. Paiele zăceau uitate în paharele goale. Picioarele fâlfâiau alene pe scaune. Nimeni nu se mai aştepta la nimic. Şi deodată, s-a întâmplat ceva! Antagonistul nu era cine părea a fi! Era un surogat! Din sală s-a auzit un fel de "Hmm!" colectiv. Supliciul a mai durat puţin şi a apărut genericul.
Pandorum, filmul lui Christian Alvart, este cea mai decentă propunere a toamnei în materie de filme S.F. A început, se pare, ca un proiect low-budget, care ar fi trebuit filmat într-o moară dezafectată cu minuscula sumă de 200.000 de dolari. Povestea a devenit în final interesantă pentru studiourile Impact Pictures şi aşa s-a ajuns la un buget de 40 de milioane de dolari, cu care Alvart şi-a făcut bine treaba.
Regizorul german nu este un debutant. În 2005 a scris şi regizat un thriller psihologic low-budget (Antibodies), pe care doar reţeaua de distribuţie deficitară l-a lăsat în umbră; un film violent şi întunecat despre un criminal în serie prins de poliţie şi un şef de post dintr-un sat care are îndoieli cu privire la identitatea criminalului. Specificul filmelor lui Christian Alvart pare a fi răspunsul la întrebarea: ce se întâmplă atunci când legile morale sunt abolite? Antibodies şi Pandorum oferă acelaşi răspuns: omul devine în mod conştient şi programat un monstru.
Povestea de fundal din Pandorum ar suna cam aşa: într-un final, când resursele de pe Terra aproape se terminaseră, este descoperită o planetă care poate fi colonizată. 60 de mii de voluntari şi specialişti se îmbarcă la bordul navei "xxx" şi pornesc în călătoria de colonizare. Războiul pentru resurse ajunge la apogeu, Pământul dispare de pe cer şi coloniştii navei rămân ultimii supravieţuitori ai rasei umane. În timpul zborului, unul dintre ei înţelege că, dacă planeta lor nu mai există, atunci legile au dispărut şi ele. Este singur peste un mic imperiu adormit în somn criogenetic.
Genul filmului: S.F. horror. Poveste originală şi bine susţinută până la final. Cu excepţia unui personaj pe care nimeni nu-l înţelege, dar luptă eroic cu monştrii, distribuţia este şi ea corectă. Nici Ben Foster, nici Dennis Quaid nu excelează, dar nici nu reuşesc să devină antipatici, aşa cum mi s-a părut protagonistul din District 9, Sharlton Copley.
Imaginea semnată de Wedigo von Schultzendorff creeză o atmosferă tenebroasă şi captivantă. Directorul de imagine german are o plăcere perversă de a-şi chinui echipa de filmare în zone de întuneric aproape total. Claustrofobia primelor secvenţe, felul cum a fost realizat interiorul navei, amintind parcă de un crucişător sovietic, micile gadget-uri care apar pe parcurs, de la aparatul de ras cu laser la manivela care acţionează mecanic sistemul de energie, nimic nu scârţâie, nimic nu e superificial.
Un singur minus în dreptul lui Pandorum. Marşează prea mult pe clişeul tensiunii create prin sunet. De prea multe ori urlă monştrii din întuneric, de prea multe ori liniştea e spartă de sunete violente. Lucrul acesta nu face decât să creeze o formulă la care spectatorul, în momentul în care o înţelege, îşi dezvoltă un fel de rezistenţă. Iar într-un film horror nu e tocmai de dorit ca publicul să anticipeze momentul când vrei să-l sperii. În Pandorum e clar. Cum se lasă liniştea, încep urletele.
Cealaltă parte, poate cea mai interesantă, teroarea pe care o produc supravieţuitorii unii asupra altora, explorarea unui comportament în momentul în care legile morale sunt suspendate, este mai mult povestită decât arătată. Iar când în final e arătată, este rezolvată printr-un clişeu arhicunoscut. Din cauza aceasta, poate că ideea iniţială de a filma cu bani puţini şi mijloace precare ar fi fost mai interesantă, poate realizatorii nu ar fi acordat o atenţie atât de mare unor monştri oarecare, ci ar fi studiat mai îndeaproape comportamentele monstruoase ale oamenilor.
Filmele lui Alvart sunt întunecate şi poate puţin prea pretenţioase, dar se încadrează în genurile pe care le anunţă, sunt consistente şi au deja un stil format. În faţa jocului dezordonat din District 9 şi al superficialităţii din Surrogates, Pandorum rămâne singurul film, dintre cele trei menţionate, care merită un drum până la cinematograf.