Ce suflu nou aduce, de pildă, mult discutatul film al lui Corneliu Porumboiu, Polițist, adjectiv (2009)? Schema narativă - un polițist tânăr, atipic, încearcă să evite o "eroare judiciară" - nu este chiar nouă. În 1983, regizorul Mircea Veroiu realiza cu succes Sfîrșitul nopții, un film "de actualitate" ale cărui personaje principale erau un tânăr procuror de omenie și un tânăr vatman ghinionist (pentru care circumstanțele par "neatenuante"), acuzat că a călcat pe zebră un copil. Procurorul, intuind nevinovăția clientului său, se luptă să-l scape de "pârnaie" și ține piept chiar colegului său vârstnic - un tip cinic, blazat - care ar dori o rezolvare mai rapidă a cazului, fără atâtea scrupule și probleme de conștiință. Asta la nivel de story. La nivel de discurs cinematografic însă, cele două filme sunt sensibil diferite. Semnele cotidianului sunt puse în pagină, cum e și normal, în funcție de sensibilitatea filmică a autorilor și de estetica și necesitățile vremurilor - nu în ultimul rând cele de ordin economic.
Conștiința este nevăzutul (și incomodul) personaj principal și din filmul lui Corneliu Porumboiu. Ceea ce se cuvine remarcat dintru început la Polițist, adjectiv este stilul pronunțat laconic, respirația sa autentic cinematografică. Pentru o poveste filmată în bună parte fie pe maidan, fie în garsoniere de bloc ori birouri claustrofobe de Poliție găsim surprinzător de puține "pete de culoare" pe care alt regizor le-ar fi exploatat la maxim. Este, la urma urmei, filmul unui personaj - un "om al legii" - surprins într-o dilemă morală. Ceea ce contează, pare a spune Porumboiu, nu sunt detaliile picante (tipologie, limbaj licențios etc.) din pestrițul mediu investigat, ci mișcările interioare și exterioare ale acestui personaj.
Noul suflu adus de filmul lui Porumboiu este dat de viziunea sa bonomă, voit nesardonică și negrotescă, pe care am mai întâlnit-o și în alte filme ale momentului: Occident, Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii, Moartea domnului Lăzărescu, A fost sau n-a fost?, Amintiri din Epoca de Aur I-II. A adera sau nu la optica "noului val", la tipul de cinema - lapidar, frust, minimalist - pe care acești (încă) tineri regizori îl practică este, până la urmă, o chestiune de gust. A-i aprecia însă prospețimea și - nu e puțin lucru! - problematizarea (fără emfază), precum și recuperarea unui anumit firesc dintr-un ev mai puțin măcinat de sordid și isterie ține de un obligatoriu fair play din partea spectatorului.
Citiţi scenariul filmului Poliţist, adjectiv, un volum publicat de Editura LiterNet.