Dilema Veche / ianuarie 2010
Imaginarium of Doctor Parnassus, The
Noul film al lui Terry Gilliam, The Imaginarium of Dr. Parnassus, e despre un bătrîn magician (Christopher Plummer) care călătoreşte prin Anglia de azi într-un poştalion hîrbuit. El şi mica sa trupă - o tînără asistentă care este şi fiica sa, încă un asistent de vîrsta ei şi un pitic - poposesc la colţuri de stradă, dau jos din poştalion calabalîcul arhaic necesar numărului lor şi instalează o scenă. Pe scenă, magicianul, într-o ţinută destul de prăfuită de înţelept oriental, stă cu ochii închişi în poziţia lotus, în timp ce fiica (purtînd adesea pe cap o coroană cam de tablă), celălalt asistent (purtînd adesea pe cap un coif înaripat, şi el cam de tablă) şi piticul (adesea în costum de drac) încearcă să-i convingă pe trecători să intre, prin oglinda lor magică (nici ea prea convingătoare), într-un "imaginarium" fabulos. În aparenţă, "magia" lor e cum nu se poate mai sărăcăcioasă şi mai învechită, e toată numai sfori roase şi scripeţi scîrţîitori. Numai că e adevărată: culisele scenei lor chiar dau spre alte lumi. Ca multă magie din filmele de azi, şi aceasta e pe bază de CGI (computer-generated imagery), dar (şi în asta constă farmecul ei) nu numai pe bază de CGI. Un beţiv care s-a urcat pe scenă ca să facă scandal trece accidental prin oglindă şi se pierde într-o pădure de copaci din carton (sau din ce-or fi făcuţi), ca acelea din vechile filme expresioniste. Mai tîrziu, un cer perfect convingător se dovedeşte a fi un fundal pictat, pe care cineva îl dă la o parte ca pe o cortină.

Pentru Gilliam, magia nu poate fi numai CGI; CGI-ul e perfect OK, dar numai ca prelungire a unei tradiţii. Magie înseamnă şi ce făcea el în anii '70, ca animator, pentru trupa de comedie Monty Python, magie - în continuare valabilă - e şi ce făceau expresioniştii, magie înseamnă şi ce făcea Georges Méliès la începuturile cinematografului, şi ce se făcea pe scenă înainte de asta - pînă la urmă, magia înseamnă şi scripeţi, şi sfori. Tradiţia însăşi e magie. "Imaginariumul" doctorului Parnassus e, de fapt, un altar cinematografic închinat acestei tradiţii.

Primele cuvinte de pe genericul de final sînt: "Un film de la Heath Ledger şi prietenii săi". (Tînărul Ledger a murit în timpul filmărilor.) Sună corect. The Imaginarium of Dr. Parnassus pare, într-adevăr, un film făcut de un grup de prieteni. Entuziasmul pentru scripeţi şi sfori, pentru partea de "bucătărie" a magiei, îi conferă ceva din spiritul unei companii teatrale de amatori. Iar actorii se aruncă în joc cu entuziasmul cerut. Mă gîndesc în special la cei trei prieteni (Johnny Depp, Jude Law şi Colin Farrell) care au dus la bun sfîrşit rolul lui Ledger. Personajul acestuia e un tînăr misterios, îmbrăcat în alb, care devine noul asistent al magicianului. Ledger a murit înainte de a filma secvenţele în care personajul său intră în lumea de dincolo de oglindă, aşa că, de fiecare dată cînd intră acolo, el ia ori chipul lui Depp, ori pe-al lui Law, ori pe-al lui Farrell. Această improvizaţie are patosul ei - nişte prieteni îl petrec simbolic pe Ledger în lumea de dincolo -, dar patosul e unul vesel, petrecerea e chiar o petrecere, cu decoraţiuni şi jocuri de societate ieşite din mintea unui scamator (Depp dansează cu o cucoană într-o grădină în care, în loc de flori, cresc gigantici pantofi de damă, iar mai tîrziu se întîlneşte cu Diavolul, care are corp de cobră şi capul lui Tom Waits; Law merge pe catalige şi asistă la un număr de dans executat de nişte pompieri care poartă ciorapi de damă) şi cu prietenii (tustrei îmbrăcaţi, la fel ca el, în alb) părînd să se distreze de-adevăratelea. Nu ştiu de vreo altă producţie care să fi recurs la o soluţie comparabilă după moartea unei vedete.

E acest The Imaginarium of Dr. Parnassus un film bun? După orice criteriu ortodox, nu e. Lumea fantastică pe care ne-o prezintă e lipsită de coerenţă internă. Cine (dinăuntrul acestei lumi) e responsabil de fenomenele care se petrec acolo? Bătrînul magician? Diavolul? Inconştientul fiecărei persoane care intră acolo? Nu m-am lămurit. Cu tot ataşamentul lui sentimental faţă de ideea de Poveste, Gilliam nu e un povestitor; e un imagist / gagman care împroaşcă frenetic - uneori parcă disperat - cu idei vizuale. Povestea vine pe locul doi - atunci cînd mai vine, atunci cînd nu se pierde, ceea ce în ultima vreme se tot întîmplă. Disperarea n-a fost niciodată mai nudă ca aici: evident că Gilliam însuşi e bătrînul magician părăsit de public. A spune că acesta e cel mai personal film al lui nu înseamnă neapărat un compliment: înseamnă că e şi filmul în care îşi plînge cel mai mult de milă. Dar este şi filmul în care vorbeşte cel mai direct despre tradiţia de oameni de spectacol de la care se revendică, şi n-o face doar autocompătimitor, ci şi erudit, şi spiritual. Iar moartea lui Ledger - şi improvizaţia graţioasă la care-l obligă - contribuie la purificarea filmului de autocompătimire.

Regia: Terry Gilliam Cu: Johnny Depp, Heath Ledger, Jude Law, Colin Farrell, Christopher Plummer

1 comentariu

  • Intr-adevar!
    , 27.01.2010, 00:31

    Terry Gilliam nu se dezminte niciodata! Un film spectaculos, indraznetz, plin de umor si sentiment. O adevarata sarbatoare a ochiului si a imaginatiei! De vazut neaparat!!

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus