Puterea autenticităţii: Radu Afrim

Piesele lui Radu Afrim au reprezentaţii rare în Bucureşti. Acum ceva timp Festivalul Naţional de Teatru şi Teatrul Odeon au prezentat două spectacole realizate de el: Lucia patinează şi joi.megaJoy.

Bucureştiul este departe de a mai fi o capitală culturală. Este un oraş lipsit de orice sens, în care convieţuiesc alături de parveniţi groteşti dintr-un Balzac balcanic încă nescris, Josepk K şi Meursault. În locul în care credeai că nu se mai întîmplă nimic, sute de oameni aşteptau înfriguraţi reprezentaţiile pieselor lui Radu Afrim. Cu un reflex cunoscut "cultura corupe" reacţiile nu au întârziat. Care să fie explicaţia? Nu cumva Radu Afrim este un "element periculos" care perverteşte tineretul nostru? Mai precis îl perverteşte la noul duşman ideologic, adică la postmodernism?

O confuzie majoră în legătură cu Radu Afrim este aceea că prin tehnicile sale teatrale ar reprezenta postmodernitatea. O eroare între formă şi fond pentru descifrarea căreia nu ai nevoie decât de un elementar bun simţ şi nu de lecturi de estetică din Denis Dutton. Fundamentele teatrului pe care îl propune Afrim au fost create acum un secol. Problema este că ele sunt prea puţin cunoscute încă în România, unde există încă multe reprezentaţii teatrale de la periferia secolului trecut.

Un foarte cunoscut exemplu de situaţie similară din literatură, rezolvată însă pozitiv, este Mario Vargas Llosa în Conversaţie la catredrală. Deşi scrisă cu dialoguri întretăiate, câteodată dificil de urmărit, cartea lui Llosa este considerată de critică un roman care aparţine modernităţii literare prin profunzimea temelor abordate în carte. Un exemplu similar ar putea fi şi Şotronul lui Cortazar.

Acelaşi lucru ar trebui să se întâmple şi cu piesele lui Afrim. Prezentate într-o formă ludică şi barocă, temele sale fundamentale sunt existenţiale şi nu au nimic în comun cu postmodernitatea: bătrâneţea, moartea, relaţiile de familie, singurătatea. Nu întâmplător Fellini este regizorul preferat a lui Radu Afrim. Piesele sale au ceva din universul lui Fellini, un amestec de visuri, amintiri şi dorinţe. Dar dincolo de barocul formei se simte în teatrul lui Radu Afrim, ca şi la Fellini, aceeaşi angoasă kafkiană.

Succesul teatrului lui Radu Afrim nu se explică prin convergenţa cu postmodernismul dominant ci, dincolo de creativitatea sa, prin autenticitate. Într-o societate dominată de minciună, Radu Afrim spune adevărul. Radu Afrim este atât de talentat încă ar trebui interzis, scria unul din numeroşii lui fani. Nu era departe de adevăr.

Din punct de vedere etic, Radu Afrim reproduce în postcomunismul sordid efectul pe care îl aveau piesele lui Vaclav Havel în Cehoslovacia comunistă.