Emi Vasiliu: Andrei Dăscălescu şi Cătălin Muşat la Muzeul Literaturii Române, un spaţiu foarte "cultural", potrivit acestei conversaţii. Aş fi vrut să fie şi Adina Pintilie cu noi, însă până în martie participă la un workshop de film în Amsterdam, aşa că ne-am întâlnit doar noi, ca băieţii. I-am invitat pe cei doi, iniţial pe cei trei, pentru că dintre ce filme s-au făcut la noi în ultimii trei ani, acestea, în genul documentar, par să aibă o direcţie comună. Cel mai uşor de spus ar fi că arată într-un fel asemănător şi par să aibă surse de inspiraţie înrudite. Nu te supăra, dar..., al Adinei Pintilie şi Ciobanul zburător al lui Cătălin Muşat au fost făcute la Aristoteles, în workshopuri de câte o lună, diferenţa apărând la Andrei, care a filmat Constantin şi Elena timp de 2 sau 3 ani, Andrei?
Andrei Dăscălescu: Vreau să precizez că suntem într-o crâşmă şi nu într-un spaţiu cultural.
E.V.: În ce măsură sunteţi voi inspiraţi unii de către ceilalţi sau aveţi concepţii regizorale sau despre film comune?
A.D.: Cred că inspiraţia vine mai degrabă de la succesul celorlaţi, decât de la filmele în sine sau de la concepţia regizorală. Pur şi simplu, faptul că Adina a luat atâtea premii cu un film independent, la fel şi Muşat; pe de altă parte, Porumboiu, Puiu şi Mungiu, toţi ceilalţi care tot iau premii, pentru mine au constituit nu inspiraţie regizorală, dar o inspiraţie umană, m-au făcut să vreau să fac şi eu.
Cătălin Muşat: Pot să zic că dintre documentariştii români m-a inspirat direct Thomas Ciulei. Şi da, cred că a contat undeva şi în filmul ăsta. Măcar în sensul în care manipulez realitatea fără nici o jenă. Dar în al doilea rând cred că m-au inspirat şi ceilalţi, poate, cumva, pe invers. Am vrut să fac un film care să nu fie din valul ăsta, realisto-românesc, unde se părea că nimeni nu mai vede nimic altceva. Şi pot să zic altă chestie care poate nu-i ok? Că, de exemplu, ultimul Ciulei a fost o dezamăgire totală...
A.D.: Subscriu...
C.M.: Dar ce făcuse Ciulei când eram eu mai mic a fost aşa... nu mai văzusem în altă parte genul ăsta de documentar şi a fost O.K., mi-a rămas în cap. Da' asta se-ntâmpla în anu' I şi II, între timp, nu ştiu, nu mai sunt chiar aşa mare fan.
E.V.: Cătălin, ai vorbit despre manipularea realităţii. După ce-am văzut filmul lui Andrei, mi s-a părut că are o atitudine opusă, că nu încearcă să o manipuleze neapărat şi asta în contextul în care ele par să împărtăşească o estetică comună, cel puţin a imaginii şi a regiei, dacă este să ne gândim la ideea de capcană în care este încadrat personajul. Manipularea realităţii e o atitudine cu care porneşti sau e mai mult un efect a ceea ce s-a întâmplat în urma filmării şi a montajului?
C.M.: E un efect al montajului şi al filmării, cheia regizorală s-a format pe parcurs. Sunt foarte de acord cu manipularea realităţii imediate din film, din ce apare, dar nu schimb adevărul personajelor (cuvinte mari). Acolo nu umblu şi nu ai cum să umbli, ca să rămână filmul cinstit. Foarte pe scurt, eu am o poveste pe care am făcut-o la montaj, e scoasă din capul meu. Ea nu s-a-ntâmplat acolo. Dar în acelaşi timp cred că mi-am păstrat adevărul personajelor pentru că ei erau de-acolo, eu nu i-am pus să joace nimic. Erau interesaţi de avioanele alea, toată ziua stăteau şi se benoclau, oricum n-aveau altceva ce să facă, îşi doreau să zboare. Am încercat să structurez chestia asta coerent în 26 de minute, să se înţeleagă ceva fără interviuri, pentru că asta nu-mi place să fac. Era foarte uşor s-o zică pe gură. Din moment ce n-am vrut s-o zică pe gură, a trebuit să găsesc altă cale să fac să se-nţeleagă. Şi asta a ieşit, fără să-mi propun de la început că vreau eu să fac o poveste a mea, inventată. Dar povestea e inventată şi nici nu ştiu dacă e documentar până la urmă.
E.V.: Şi la tine povestea e inventată, Andrei?
A.D.: Ca şi la Cătălin, manipularea e mai mult la montaj. Nu am modificat mai nimic din personaje, nu am regizat mai nimic; am mai făcut eu mici trickuri acolo ca să-mi iasă ce-mi trebuie, dar în principiu cred că filmul meu e foarte sincer cu personajele. Iar la mine nu e un story-line, practic nu există o poveste şi atunci ea a trebuit creată, că să nu fie doar o înşiruire de momente înduioşătoare sau vesele. Asta am făcut la montaj. Am lucrat, cred, aproape o lună cu bileţele cu secvenţele scrise, pur şi simplu învârtindu-le între ele, până am reuşit să-i dau o structură mai mult în plan metaforic, dar care funcţionează pe mai multe niveluri. Aici am manipulat eu şi am petrecut destul de mult timp în montaj. Bine, vorbim de un film care trebuia să aibă iniţial 52 de minute, după aceea a avut 90 şi până la urmă 102. Deci am fost destul de liber să fac filmul care s-a vrut, pe care l-a vrut filmul însuşi. Am lăsat să curgă şi am modificat acolo unde am crezut de cuviinţă, dar am avut libertatea să fac un film lung şi cu o atmosferă aparte, sper.
C.M.: Seamănă foarte mult cu procesul meu. Cam aceeaşi chestie s-a întâmplat şi la mine. Poate aici seamănă.
E.V.: Credeţi că dacă aţi fi pornit să faceţi filmele astea pe peliculă, aţi fi avut alt gen de abordare a subiectului sau a intereselor voastre? Cum credeţi că schimbă abordarea subiectului faptul că filmaţi în digital?
A.D.: Eu nu cred că aş fi putut să fac filmul ăsta în peliculă, pentru că ar fi trebuit să regizez mai mult şi să controlez ce filmez, din motive atât economice cât şi practice: rola aia trebuie schimbată şamd. Să filmez pe peliculă ar fi însemnat să mai am neapărat cel puţin încă un om cu mine, ceea ce ar fi stricat complet atmosfera de încredere şi obişnuinţă cu camera pe care am creat-o. Faptul că eu şi camera suntem invizibili în casa lui Constantin şi a Elenei e probabil unul din punctele cele mai bune ale filmului. Altfel, aş fi fost sub un stres permanent din toate punctele de vedere. Poate ar fi fost un alt film, dar cu siguranţă filmul acesta nu s-ar fi putut face pe peliculă.
C.M.: Pelicula e un mare stres, nu cred că poţi să faci documentar pe peliculă....
E.V.: Dar totuşi s-au făcut multe documentare pe peliculă, şi foarte bune.
C.M.: Recent? Întreb asta pentru că din momentul în care a apărut video la un anumit nivel, apropiat de peliculă, toată lumea a abandonat-o. Cred că se făcea pentru că nu se găsea altceva înainte. Dar nu ai cum, trebuie să filmezi mult la documentar, aşa se face genul ăsta. Asta înseamnă foarte mulţi bani. În al doilea rând, pelicula presupune o armată de oameni pe lângă tine, iar filmul meu ar fi ieşit cu totul altceva dacă noi eram acolo mai mult de 3-4 oameni în fiecare zi. Am avut strategiile noastre la filmare, să le atragem atenţia de la cameră, să-i putem filma pe ascuns; întotdeauna căutam să fim cât mai departe şi cât mai discreţi, să-i lăsăm să se desfăşoare, să nu aibă conştiinţa că se face un film acolo. Era mai mult o joacă şi pentru ei, aşa părea, c-au venit nişte studenţi şi ne jucăm. Când apar 15 oameni, echipă de filmare, se schimbă role de peliculă, se trage clachetă, e cu totul altceva. Genul ăsta de oameni simpli deodată se schimbă, încep să joace. Şi în al treilea rand, e bine că poţi să faci filme independent pe video. Pe peliculă nu ai cum, nu-ţi permiţi. Nu ştiu cine ar fi investit în filmul ăsta dinainte, să dea şi peliculă şi tot. Deci sunt foarte de acord cu video, mai ales în documentar.
E.V.: Aceste 3 filme, vorbesc şi de cel al Adinei, au în comun un ritm lent, o preocupare pentru detaliu, care vine tocmai din tehnica filmării. Aici, digitalul încetineşte dramaturgia, concentrând-o pe detaliul care poate fi adus la semnificaţie, spre deosebire de evenimentele mai mari de pe peliculă. Nu credeţi că la nivel de iniţiativă şi idee, infinitatea digitalului îţi ia puţin din iniţiativa celui care pune în scenă, sau are ideea de a filma? Apărat de infinitatea digitalului, ai putea în principiu să filmezi la nesfârşit şi, practic, la un moment dat o să-ţi iasă filmul. În peliculă eşti forţat să te gândeşti la ceva. Toate trei filmele sunt perfecţioniste, foarte precise, exact montate, calculate. În acelaşi timp, toate trei au un soi de atenţie la detaliu şi lene în faţa evenimentului mare.
A.D.: Vorbim de un film documentar, unde practic documentezi, nu pui în scenă, nu? Poate o limitare de ordin tehnic, cum ar fi pelicula, te-ar face să gândeşti mai mult, dar pentru mine, fiind primul film, povestea s-a născut pe parcursul filmărilor şi apoi la montaj. Să fi trebuit să am un scenariu dinainte şi să încerc să-l filmez, cred că ar fi fost un eşec; pentru că e primul film şi pentru că e un film documentar, pentru că am încercat să surprind viaţa personajelor aşa cum este. Şi pentru că sinceritatea faţă de ele este principală, cred. Dar vreau să subliniez, totuşi, că filmele noastre sunt şi foarte diferite.
E.V.: Cum sunt foarte diferite?
A.D.: Adina e cea mai artistă, Muşat e mai glumeţ, aşa, iar eu sunt mai poet. Aşa văd eu filmele noastre. Eu mă bucur că suntem trei sau poate şi mai mulţi, suntem o gaşcă. Şi sper să facem filme şi de-acum înainte, că deocamdată se pare că toţi trei ne lăsăm aşteptaţi. Sper să fim şi noi un nou val în documentar.
C.M.: Eu cred că atenţia asta pentru detaliu şi desfăşurarea aşezată, lentă, cum ai zis tu, e o tendinţă generală în cinemaul modern, şi în ficţiune şi în documentar, şi mi se pare foarte sănătoasă. În al doilea rând, continui să cred că în documentar nu e bine să filmezi în peliculă. Ce ai spus tu e adevărat, dar se aplică doar la ficţiune. Acolo, într-adevăr, devine un fel de autoindulgenţă când filmezi pe video. Poţi filma cam orice şi asta poate dăuna disciplinei, te risipeşti un pic fără să-ţi dai seama etc. În documentar nu sunt de acord, trebuie să filmezi. Nu ai cum altfel, să nu filmezi mult şi să nu alegi după. Nu cred în documentarele cu scenariu foarte bine pus la punct din start, înainte de a începe filmarea. Nu cred că aşa se fac lucrurile aici.
E.V.: La tine, Andrei, încă n-a trecut foarte mult timp de când ai intrat în festivaluri cu filmul, deşi ai avut premiera în 2008. Cătălin?
C.M.: 1 an şi 2 luni.
E.V.: Nu vă stresează perioadă asta în care trăieşti destul de mult timp de pe urma unui produs care, practic, pentru tine s-a încheiat demult? Sau există vreun soi de presiune a produsului care trebuie să-şi trăiască viaţa de festival? Persona publică, identificată cu filmul, trăieşte încă un an după aceea, indiferent că tu vrei sau nu.
A.D.: Despre viaţa în festivaluri, deocamdată, sunt fascinat şi mă bucur foarte tare să merg oriunde. Probabil că la al zecelea film o să fiu deja plictisit. Filmul m-a adus cumva într-o atenţie publică şi lumea mă identifică acum cu el. Ăsta-i un lucru bun, normal, pentru că acum am premisele de a porni un nou proiect cu un pic mai mult sprijin decât am avut la primul. Pe de altă parte, îmi pune pe umeri o responsabilitate foarte mare şi există foarte multe aşteptări chiar şi de ordin estetic, dacă vrei, pe care îmi propun să nu le îndeplininesc şi să fac un al doilea film complet diferit. Eu de un an de zile umblu în festivaluri şi cu asta mă ocup. Dar nu pot să zic că îmi displace.
C.M.: Nici mie. E poate şi singura recompensă pe care o ai. N-are ce să fie stresant aici, e foarte O.K. Azi am fost chemat într-un juriu la un festival la care am câştigat în 2009 şi urmează San Francisco, începe acum, în câteva zile, e bine să ştii că urmează ceva întotdeauna, mai ales când nu prea faci nimic. Adică doar scrii; sunt la nivelul la care scriu acasă, schiţez, nimic elaborat.
E.V.: Apropo de scris şi de digital, dacă ai posibilitatea de a filma în digital, în principiu te poţi gândi şi la altă metodă de a lucra la un film. Metoda predată în şcolile noastre e aceea în care mai întâi scrii scenariul; totul porneşte de la un concept elaborat pe hârtie, care este apoi oglindit în imagine. Cu digitalul poţi să lucrezi direct în imagine şi să ajungi la finalul filmului mai puţin programatic, mai instinctual. Mi se pare că e o metodă nouă de concepere a unui film.
A.D.: Eu nu am terminat regie, practic nu am învăţat cum se fac filmele, am învăţat cum se montează filmele. Am terminat multimedia şi, fiind o persoană destul de tehnică, chiar am experimentat puţin pe partea asta. De exemplu, în perioadele mai lungi de filmare, aveam laptopul cu mine, captam acolo, mă uitam la material şi-mi dădeam seama cam cum va arăta secvenţa respectivă, dacă-mi lipseşte ceva. Lucru care cred că poate fi foarte benefic. Până la urmă, am montat clasic; deşi aş fi vrut să montez după fiecare perioadă de filmare, până la urmă doar am captat. Dar chiar şi asta m-a ajutat foarte tare. Cred că da, cred că e un nou mod de a face un film, acela în care filmezi şi construieşti povestea odată ce filmezi. Dar sunt sigur că funcţionează numai la film documentar.
C.M.: Sunt de acord. Sunt de acord în general cu genul ăsta de a face film, mai nou. E o gură de aer proaspăt. Şi s-au făcut filme foarte foarte bune în ultimul timp în felul ăsta.
A.D.: E un pic mai greu de finanţat pentru că, dacă vrei să convingi că proiectul tău e bun, nu prea ai cu ce, neavând o idee foarte clară. Uneori poate nici nu e bine să prezinţi o idee, dacă nu ţi-e ţie foarte clară, poţi să distrugi practic potenţialul filmului. Din punctul meu de vedere, eu făcând totuşi un film independent, dar o co-producţie româno-spaniolă, am reuşit să obţin interesul spaniolilor şi banii spaniolilor tocmai având deja ceva filmat, arătându-le ce vreau să fac, cum sunt personajele şi cum filmez şamd. Din punctul ăsta de vedere, e un dezavantaj care poate fi transformat în avantaj, dar un pic mai târziu în proces. În felul ăsta de a lucra cred că e foarte greu să ai bani înainte să începi. Nu?
C.M.: Mai mult îmi vine să vorbesc de ficţiune, pentru că în documentar mi se pare aproape obligatoriu să lucrezi aşa. Dar uite, în ficţiune, faptul că a apărut digitalul... poţi improviza. Ideea trebuie s-o ai clară de la început, nu ştiu dacă poţi porni fără, dar felul în care o faci poate fi dezvoltat pe parcurs. De astea ziceam că mi se pare bine, sănătos şi o gură de aer proaspăt în cinema. Mă gândesc la Cassavettes, el improviza la un moment dat total pe platou cu actorii şi avea mereu probleme din cauza peliculei, pentru că făcea film independent şi cam toţi banii lui se duceau pe peliculă. I-ar fi fost mult mai uşor să-şi facă filmele în ziua de azi, ar fi putut să se gândească la regie mai mult şi nu de unde să ia bani de peliculă. Pentru că el cosuma tone. Şi filmele alea ieşeau foarte bine aşa, nu se puteau face altfel.
A.D.: Am şi eu un exemplu de regizor contemporan care lucrează asemănător şi care îmi place foarte tare, Mike Leigh; îşi angajează actorii cu un an înainte de film fără să aibă un scenariu şi practic scrie scenariul urmărindu-i, dacă vrei. Experimentează cu actorii, îi pune în situaţii, îi filmează cu camera ascunsă, nu pentru a face filmul, ci scenariul, să vadă cum o să reacţioneze. Şi ies filme absolut geniale în care se vede că ceva a fost diferit. Iată că acel ceva diferit face filmele mai bune. Mă rog. Oricum, cinema-ul moare.
C.M.: Mike Leigh îşi creează nişte personaje şi scenariul vine lucrând împreună, luând naştere acele personaje cu el acolo, ca regizor. Astfel începe să se contureze şi povestea. Chestia asta cere timp, cere multă peliculă şi s-o ai fără stres. Când eşti produs de cineva care îţi dă mult, îţi şi cere înapoi. Devii stresat, îţi asumi o responsabilitate foarte foarte mare. Poate să-ţi dăuneze ca regizor.
E.V.: Apropo de producţii independente, cum spuneaţi că sunt filmele voastre: vă interesează să faceţi filme cu buget mare? Când vă gândiţi ce-o să faceţi mai departe, aveţi în cap acelaşi tip de cercetare independentă restrânsă, mai personală, mai mult decât implicarea într-un proiect mai mare?
A.D.: Cred că mai întâi trebuie să îmi găsesc personalitatea ca regizor şi să fiu sigur pe ce fac înainte să fac un film mare... Îmi doresc să produc, să co-produc. Acolo nu există limite. Pot să fiu co-producătorul român al unei mega-producţii. Prima idee care mi-a venit când lucram la Constantin şi Elena - a fost una de mega-producţie, pe care o împing mai spre vara carierei mele, cred. Îmi doresc să fac şi să produc filme scumpe, ale lui Cătălin Muşat, de exemplu.
C.M.: Nu ai altă şansă. Am o idee de scurtmetraj acum cu buget destul de mare. Pentru mine, bani mulţi înseamnă îndeajuns cât să faci filmul. Oricum ar fi, sunt bani mulţi.
A.D.: Eu vreau să-mi exprim bucuria că digitalul face filmul accesibil oricui...
E.V.: Ziceai că cinema-ul moare?
Andrei: Acuma, cu video on demand, 3D, 5D, 6D şamd... Dar documentarul cred că o să aibă viaţă mai lungă decât ficţiunea. E mai puţin artificiu, publicul e mai mic, dar caută să vadă ceva autentic, să înveţe ceva nou, nu caută spectacolul care a transformat cinemaul tradiţional în 3D... În străinătate, documentarul funcţionează şi pe net. Dai bani să vezi un film. Digitalul face filmul accesibil, creşte concurenţa şi se pot naşte poveşti şi talente de unde nici nu bănuiai.
C.M.: E un lucru bun şi pentru că, într-un sistem corupt, să poţi să faci film altfel decât prin CNC e ok. Măcar din punctul ăsta de vedere e bine că poţi să faci film şi altfel, prin producţie independentă. Şi legat de ce-a zis Andrei, eu nu cred că cinemaul moare, nu-i chiar aşa tragic.