Merg din ce în ce mai rar la cinema. Timp, zic eu. Ofertă şubredă, zice lumea. Cinema-ul de acasă mă înşeală extrem de rar - drept pentru care voi pomeni mai jos câteva din rarităţile (re)descoperite recent.
The Offence (1972) este ceea ce se cheamă "filmul pierdut" al lui Sidney Lumet. Legenda spune că cei de la MGM l-au dorit aşa de tare pe Sean Connery înapoi în franciza Bond (recte Diamonds Are Forever), încât au promis că-i finanţează două proiecte, mici, independente şi dificile. Primul a mers aşa de prost încât al doilea (Macbeth) nu s-a mai făcut niciodată... The Offence a fost lansat tiptil în câteva cinema-uri din New York şi LA şi apoi a fost îngropat aşa de adânc încât, de exemplu, în Franţa n-a rulat niciodată - a ieşit în fine pe DVD anul acesta, în colecţia Les Introuvables (sic!), şi aşa se face că l-am văzut, în fine. "Cu cât beau mai mult, cu atât sunt mai treaz!" zice poliţistul jucat de Connery în actul 2 al acestui fals policier (similarităţile cu "adjectivul" lui Porumboiu, în prima jumătate de oră cel puţin, sunt straniu-siderante), care începe cu finalul şi care se re(des?)compune apoi sub ochii iniţial neîncrezători şi apoi holbaţi ai spectatorului. Scurt pe doi, suntem într-o Anglie verzui întunecată, unde mai multe fetiţe au fost atacate şi violate - populaţia e înspăimântată, poliţia e neputincioasă, totul tremură. Iar când unicul suspect e adus la interogatoriu, Connery cere să fie lăsat singur cu el - câteva schimburi de replici mai târziu (din care iniţial vedem doar frânturi), omul zace pe jos plin de sânge iar poliţistul murmură transfigurat "My God! Oh, my God!". Nu vom afla niciodată cine şi ce era suspectul ucis, dar modul în care cei doi adversari îşi schimbă / transferă / demontează personalităţile constituie unul dintre cele mai fascinante tablouri ale cinema-ului '70-ist. Nu mai ştiu de câte ori mi-a trecut prin cap cuvântul "premonitoriu" şi nici de câte ori n-am pufnit gândindu-mă că Sean Connery a luat Oscarul abia pentru The Untouchables - cert e că filmul lui Sidney Lumet (bizar absent de pe lista "oficială" a marilor regizori) e o veritabilă revelaţie (deşi nu face defel notă discordantă cu restul filmografiei acestuia) şi putea foarte bine să se cheme "Anatomia unei crize".
Roadgames (1981) s-ar putea să fie cel mai reuşit film al australianului Richard Franklin (1948-2007), mare pasionat de Hitchcock, omul care s-a încumetat chiar la un sequel Psycho (1983), care n-a ieşit rău deloc. Am pomenit de Australia, am pomenit de Hitchcock - şi chiar dacă în Roadgames e vorba de un şofer de tir care trebuie să transporte niscai purcei congelaţi de-a latul continentului, în timp ce şoselele nesfârşite sunt bântuite de un serial killer, nu-i aşa că n-o să vă miraţi când vă spun că filmul e un remake deghizat în omagiu la Rear Window?! Nu glumesc deloc - aproape toate temele, set-piece-urile şi poantele celui mai savuros eseu hitchcockian se regăsesc în acest road-movie, iar abilitatea cu care Franklin a ştiut să le folosească în favoarea sa mă face să-l regret şi mai abitir... Tensiunea e, pe alocuri, insuportabilă, umorul - nemilos şi absurd, dialogurile - sclipitoare, mizanscena - şcoală de cinema. Să nu uit de cuplul Stacy Keach / Jamie Lee Curtis - doi dintre cei mai şarmanţi şi ataşanţi eroi dintr-un secol de thriller, într-unul din acele (puţine) filme care te fac să fii extrem de gelos pe cei care-l vor vedea pentru prima oară.
5 Fingers (1952) este filmul de spionaj al lui Joseph L. Mankiewicz. Spun "filmul de spionaj" pentru că, asemeni lui Howard Hawks, JLM a încercat (şi a excelat în) cam toate genurile - mai puţin horror. Şi mai folosesc această sintagmă pentru că un "espionnage" semnat JLM seamănă şi nu seamănă cu clasicele de gen... Suntem la Ankara, în 1944 (exterioarele chiar s-au filmat acolo), şi valetul ambasadorului britanic (un James Mason impecabil ca întotdeauna) se decide să vândă secrete de război ambasadorului german. Prin intermediul valetului acestuia, bineînţeles. Care valet avea să scrie o carte, care avea să stârnească un scandal monstru - cum adică, toată drăcia asta era adevărată!?! Ei bine da - şi cum faptele se regăsesc inclusiv pe wikipedia, am să mă opresc din istorisit, menţionând doar că, pe lângă faptul că se urmăreşte cu sufletul la gură, că dialogurile te-ar face să aplauzi dacă n-ai fi ocupat să-ţi rozi unghiile şi că filmele "moderne" pălesc prin comparaţie, 5 Fingers poate părea, pentru neiniţiaţi, un mix de Lubistch şi Hitchcock. Pentru ceilalţi, de la primul la (fabulosul) ultim cadru, nu poate fi decât un film de Joseph L. Mankiewicz.