Vreo cîţiva ani buni am susţinut la Radio România Cultural o emisiune care se vroia o antologie a teatrului românesc contemporan. S-au perindat prin faţa microfonului pentru a răspunde la întrebări cei mai reprezentativi creatori din domeniul teatrului de azi şi de ieri, cu mărturii despre ei şi lumea în care trăim. A teatrului, dar nu numai. N-am conchis nimic, fiindcă nu asta mi-am propus, dar m-am lămurit cumva, şi eu, şi ascultătorii, cîţi vor fi fost (dar va urma şi cartea), cum stăm cu gîndirea în teatrul contemporan, cu transferul de experienţă de la o generaţie la alta, cu tendinţele inovatoare, cu experimentul şi iconoclaştii, cu publicul etc... Şi am aflat că, în timp ce adulţii, ca să nu zic bătrînii, tot pedalează pe valoarea disidenţei în teatrul românesc de dinainte de revoluţie, invocînd îndreptăţit momentele de luptă şi glorie d'antan, tinerii se fac că nu-i aud, ba unii i-ar vrea chiar excluşi din istorie.
Verva asta a războiului dintre generaţii a început prin anul 2000, fiindcă mai înainte, în bîlbîiala generală, în sălile golite de public nu se auzeau decît vocile celor care strigaseră şi pînă atunci, în ţară sau în afara ei, împotriva regimului. Generaţia aceasta de după 2000 (chit că unii refuză termenul, adoptînd poziţia individualismului liberal), aşa rebelă cum e, ne-a trezit însă din amorţire şi a făcut într-un fel ca teatrul să-şi recîştige interesul publicului. Că se numesc Gianina Cărbunariu, Peca Ştefan, Mihaela Mihailov, Maria Manolescu, Teo Herghelegiu, Ştefan Caraman, Alina Nelega, ca dramaturgi, sau Radu Afrim, Radu Apostol, Felix Alexa, Alexandra Badea, Cristi Juncu, Vlad Massaci, Ana Mărgineanu, ca regizori, Antoaneta Zaharia, Marius Manole, dintre actorii cu atitudine, aceşti tineri au schimbat faţa scenei româneşti. Fiecare în felul său, cu armele şi bagajele proprii, dar vizibili în faţa opiniei publice şi a presei. A triumfat ideea că piesele de teatru de azi nu mai sunt literatură, ci un fel de reality show, adică doar trec strada spre teatru, cu limbajul ei cu tot, pentru a-i da un bobîrnac trecătorului neatent la stop, ca şi la emergenţa unor teme acute. S-a schimbat optica asupra dialogului social al teatrului, care-şi adjudecă acum un public dominat de adolescenţi. Şi-au impus originalitatea stilurile postmoderne de varii extracţii, de la naraţiunea eliptică şi decorul minimal la excesul de ludic şi imagini video.
În tot acest timp, greii din generaţia adultă şi-au văzut de treabă, mai punînd ordine în haosul creat de primii prin spectacole "aşezate", care inovează în profunzime creînd pentru azi, dar şi pentru mai tîrziu. Căci această frenezie a "impactului" are şi un revers; fragilizează în perspectivă mesajul cu bătaie lungă al teatrului, despre care am învăţat că ar trebui să fie sursă de repere şi modele culturale. Cei care îşi amintesc recunosc în acest moment unul dintre acele pusee reformiste fără-ndoială necesare cu care mişcarea teatrală mondială s-a mai confruntat în epoca modernă, dar care nu trebuie şi nici nu pot de altfel să acapareze scena teatrală în totalitatea ei. Şi, fiindcă suntem în Anul Grotowski, l-aş aminti pe acest important corifeu al teatrului modern, autorul doctrinei teatrului sărac, contemporană în anii '70 cu reteatralizarea teatrului din România natală, care au generat fiecare pe limba ei una dintre cele mai importante cotituri în viaţa teatrală. Putem vorbi şi de alte curente ale acelor ani, de la Bread and Puppet la Eugenio Barba ş.a.m.d. Diferenţa e că, în vremurile noastre globalizate, într-o Europă fără Zidul de la Berlin, ideile circulă mai repede, ştergînd diferenţele. Aşa a putut deveni Sarah Kane un portdrapel al generaţiei de... învinşi şi Royal Court Theatre din Londra, laboratorul stilului work-in-progress. E bine, e rău? Deocamdată, cu pastişe sau fără, teatrul tinerilor e dinamic, iar efervescenţa dinlăuntrul acestei generaţii dă impuls unei mişcări care n-are voie să stagneze. Cu condiţia să nu-şi etaleze aroganţa în bătălii absurde de supremaţie şi împotriva părinţilor de acasă şi de la şcoală. Oricum, teatrul tot o meserie care se fură rămîne, spuneau cei mai decenţi dintre interlocutorii mei.
Şi, ca să excludem tonul împăciuitorist al acestor note, mă gîndesc să propun o temă de meditaţie teatrului românesc de azi. Cum se face că cea mai importantă distincţie acordată pe plan european - Premiul "Europa pentru teatru", care funcţionează din 1986 - n-a fost acordată niciunui român? Nici de ieri, nici de azi? Poate ne vom lămuri la Festivalul Naţional de Teatru. Aşadar, fiţi cu ochii pe ei!