Din fericire pentru preţioasa-i comoditate, ascultătorul de jazz de la noi se vede pus în faţa a relativ puţine opţiuni cînd vine vorba de a-şi procura muzica preferată. Televiziunile aleg să nu se implice, o presă de specialitate nu avem; nici nu mai vorbesc de magazine de profil, cel puţin în provincie. Internetul e cel care, cu site-urile, forumurile şi blogurile dedicate, contribuie în mod decisiv la răspîndirea informaţiei - şi a muzicii.
Ştim că jazz-ul e indisolubil legat de ideea de improvizaţie şi de interpretare live. Din acest punct de vedere, lucrurile se află încă într-un stadiu pe care doar uzînd de bunăvoinţă îl putem numi modest. Dacă Bucureştiul a mai găzduit în ultima vreme cîţiva muzicieni de valoare, în provincie e jale. Cu excepţia celor cîţiva artişti români consacraţi (foarte stimabili altfel, dar deja obositori prin repetiţie) care efectuează cu oarecare regularitate turnee sau cîntări prin ţară, ne aflăm în faţa unui vid. A unui vid dureros. Situaţia e cu atît mai frustrantă cu cît onorariile cerute de nume grele (şi de actualitate!) sînt derizorii, în comparaţie cu cele pe care le primesc trupe de mîna a doua şi a treia invitate cu diverse ocazii şi petreceri cîmpeneşti. Mi-aş dori, normal, mai mult concerte. Dar nu consider că cineva "trebuie" să se ocupe de asta pentru mine. Gustul majorităţii decide. Nu mă iluzionez în a bănui vreo conspiraţie împotriva "muzicii bune", în măsura în care aceasta ar presupune intenţionalitate şi un proiect (îndeobşte malefic), fiind vorba de pur dezinteres. Din nefericire, rezistenţa perenă a clişeului ce priveşte jazz-ul ca pe un excelent decor sonor pentru mesele luate la restaurant sau idilele cinematografice romanţate acţionează ca ecran protector deopotrivă în faţa intruşilor şi a unor eventuali sponsori. În fond, de ce ar merge mai bine jazz-ul decît restul lucrurilor?
Excepţia notabilă se numeşte Festivalul Internaţional de Jazz de la Gărîna, organizat în creierii Munţilor Semenic de către timişoreanul Marius Giura, de treisprezece ani încoace, unul dintre cele mai importante festivaluri din sud-estul Europei. Toată floarea cea vestită a jazz-ului mondial s-a perindat pe scena din Poiana Lupului: doar în ultimii au cîntat aici Jan Garbarek, John Abercrombie, Nils Petter Molväer, Victor Wooten, Mike Stern sau Nik Bärtsch. Fie lăudat! S-ar crede că într-un peisaj arid publicul nu va scăpa nici o ocazie de-a participa, uneori cu mici sacrificii de natură financiară, la cele cîteva evenimente ale scenei de profil. Şi că blazarea firească a locuitorilor marilor capitale europene, vizaţi şi vizitaţi pînă la saturare de jazz-mani de toate calibrele, nu se va instala şi în mentalitatea compatrioţilor noştri. Dar realitatea ne contrazice. Un alt festival, pus mai recent la cale de către aceeaşi echipă, a eşuat lamentabil din lipsa sponsorilor - şi a publicului, înainte de a-şi putea asuma o minimă tradiţie. Acum patru ani, o formaţie admirabilă ca Tord Gustavsen Trio cînta în faţa unei săli aproape goale. La Timişoara! Care, vezi Doamne, mă-nţelegeţi... În 2009, deşi anunţat, festivalul pur şi simplu nu s-a mai ţinut.
În fine, decisivă e recomandarea altor împătimiţi, prieteni din viaţa reală sau virtuală, coroborată cu accesul imediat (întru rapida confirmare sau infirmare) la pagina de pe MySpace a respectivului artist, urmată de accesarea portalurilor ce permit descărcarea ultimului album - sau chiar a întregii discografii. Adică, pentru a folosi detestabilul termen folosit de autorităţi şi de cei implicaţi, pirateria. Acesta e circuitul deja clasic al muzicii în spaţiul virtual, pe care nu-ţi poţi permite să-l eviţi decît cu riscul asumat al izolării. Teoretic, într-o lume mai bună, el e urmat de cumpărarea materialului original. Practic, acesta e pur şi simplu prea scump pentru a ţi-l putea permite, asta dacă ai de unde. Sîntem chiar încurajaţi de către diverşi binevoitori interesaţi să renunţăm ba la un anumit număr de sticle de bere, ba la nu ştiu cîte pachete de ţigări, pentru a achiziţiona produsele originale sau a merge la un concert. Îmi doresc la fel ca oricine să deţin CD-uri şi DVD-uri originale. Însă ritmul în care devorăm azi nu doar muzica, ci produsele culturale în general, e dictat şi de abundenţa deconcertantă a ofertei de "bunuri" culturale. Şi singura soluţie pe care-o întrevăd pare solicitarea unor substanţiale credite pentru nevoi personale (căci nevoia de muzică există - şi e devorantă). Instinctul de conservare şi grija faţă de soarta celor dragi ne obligă însă să ne limităm la circuitul clasic de care vorbeam.
Punct final: aşa-numita piraterie de pe Internet e deja pandemică şi structurală în universul economic şi simbolic al zilelor noastre, deci se pune acut întrebarea în ce măsură mai e blamabilă, cînd (mai) toată lumea o practică. Axioma potrivit căreia tehnica devansează teoria îşi găseşte aici cea mai recentă aplicare. Azi, albumele noi ajung adesea la public înainte de-a fi lansate oficial pe piaţă de către casele de discuri. Dezbaterea legată de aspectele morale inerente e în toi, şi, la fel ca în cazul majorităţii deciziilor luate de-a lungul unei vieţi, orice gest al nostru îi afectează pe ceilalţi. Deocamdată, Internetul geme de muzică bună - în speţă, albume şi concerte de jazz - aflată la un simplu clik distanţă. Să-i scurtăm suferinţa şi să-l mulgem fără false probleme de conştiinţă. Sînt convins că în curînd se vor găsi şi aplica soluţii de îngrădire sau monetizare a accesului la informaţia din spaţiul virtual (să nu uităm totuşi că autoreglarea pieţei e constitutivă pentru liberalismul dominant în lumea vestică). Deocamdată, să profităm de hiatul care ne permite să ne bucurăm de belşugul nemaiîntîlnit al muzicii pe care o iubim. De grija marilor companii de discuri, cu voia dvs., o să plîngem cu alt prilej.
Alex Moldovan este autorul blogului alexmoldovan.wordpress.com